ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.Legi răsturnând și vădite tipare minunea
ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni își vestesc de pe garduri
dumineca lungă și fără de seară.„
Lucian Blaga
Și de-ar fi fost să-mi fie dat să viețuiesc într-o altă parte a lumii și nu în orașul cu care am tot încercat să mă împac, simt, cu toată ființa mea, că sufletește tot satului i-aș fi rămas fidelă.
Satului din inima mea- cu
oameni care nu vorbeau niciodată despre sărăcie, dar nici despre bogăție, satului a cărui inimă, de cine știe câte sute de ani, de cum se topea zăpada și până se așternea alta, bătea în miezul câmpului.
În satul acela, copilul era o prezență a vieții pline,adevărate, cu gene grele de somn neîmplinit,cu dimineți scăldate în rouă, cu veri în flori de tutun și toamne arămii ca frunza uitată pe ram.
Munca nu devenea nicicum pedeapsă, nici corvoadă.
Mi-am vizitat o colegă de școală, colega mea de bancă din prima clasă de liceu, la ea acasă, în locul despre care știam doar din auzite, deși, dacă stau și mă gândesc, satul ei este situat destul de aproape de satul meu.
Nu prea aveam noi timp în anii adolescenței să ne vizităm, în vacanțe, drumurile noastre erau deplasări cu căruțe și cai struniți de biciul bunicilor doar la bâlciuri și, destul de rar, la București sau la Târgoviște.
Anii au zburat, satele și-au păstrat harta, în bătaia încinsă a razelor de soare se unduiesc și acum lanuri, pâlpâie, sfios, macul, pe lângă stoluri de albăstrele și de rochița-rândunicii, case mici, rămase de strajă în curți năpădite de buruieni, își arată acoperișurile tocite de ploi printre semețe case de vacanță, șerpuiesc drumurile încoace și încolo...
Lipsește ceva.
Simți asta, de cum vezi ulița mare- răsar, ce e drept, și acum case de gospodari harnici, curți vesele și curate, cu flori nu doar sub fereastră, ci și pe lângă gard, râd printre straturi, mai miroase-a verde crud în iarba pigulită cu grijă.
Da, mai sunt case.
Nu mai sunt țărani.
Nu mai sunt țărani.
Inima satului este acum crâșma.
Bărbați și femei, frunți întunecate, cătând îndelung spre ”legătura „de peturi și de cartoane, își fac veacul sub umbrele pictate în culori moderne. Curge berea la sticlă, ori la halbă.
Ce gust bun are alocația pentru copii!
Pe alocuri, buruienile își ridică frunțile până la înălțimea gardurilor, mai plânge în orbite seci câte o fântână, își pleacă sfioasă capul câte o căsuță cu cerdac...
Clădire modernă, săltată din fonduri europene, Căminul Cultural așteaptă să-i deschidă careva vreo ușă.
Și nu departe de aici, la marginea satului, printre ciulini și iarbă necosită, în mormane de gunoaie s-a instalat bâlciul de Drăgaică: călușei, cireșe, turtă dulce, farfurii și tricouri, fețe negricioase, tunsori aiuristice, mașini luxoase țipând grăbite, bere și mici, praf, fuste crețe.
S-a rătăcit satul, săracul.
Cine să-i arate calea?
