vulturul

 zboară pe cer, dar își face cuibul pe pământ .”
proverb albanez.

Poate că știți mult mai multe  despre Albania, eu  am aflat dintr-un mail.

( au trecut cinci ani de atunci)

Nu m-am uitat la meciul de aseară,  am recitit  din  cartea asta; dacă nu ai citit-o,  îți spun că  merită!

    ”Ca și alte state europene, Albania  s-a zvârcolit decenii întregi  sub cruda dictatura stalinistă.
Astăzi,  are cea mai promițătoare economie din Europa, singura, de altfel , care a crescut realmente.

        Este uluitor, nu?
Să afli asemenea lucruri despre Albania!
Toate acestea,  dintr-o publicație americană de referință, 

pentru analizele economice și politice pe care le avansează societății, Steve Forbes, editorul șef și proprietarul faimoasei publicații cu același nume, fondată în 1917, cu  sediul principal la New York.

Primul ministru al Albaniei, Sali Berisha, a fost invitat in birourile Forbes pentru a prezenta cifre si informații de altă natură privind miracolul numit Albania .

În 1992, venitul pe cap de locuitor era de doar 200 de dolari. Astăzi el depășește 3.500 de dolari.

Și este în plină ascensiune.
Țara se schimbă cu repeziciune. 
Cum Dumnezeu s-a întâmplat această minune ? 
Si de ce nu se întâmplă și la noi ? 
De ce Albania a decolat și se înalță în ritm amețitor, în timp ce România , după zece ani de creștere, s-a prăbușit? 
Unde este diferența?

        În Albania exista o taxă unică de impozitare. De numai 10%. și, atenție! Aceasta taxa de numai 10 la suta este atât pe veniturile personale, cât și pe cele din afaceri.

Și un singur impozit pe salarii. Care s-a micșorat de la 35 la 15 la sută.

În România , pentru un salariu de 1.000 de lei mai plătești, tu salariat și tu intreprindere, statului, încă 680 de lei. 

În Albania plătești doar 150 de lei. Asta, evident, contribuie, pe de o parte, la creșterea consumului, pe de alta parte, la dinamizarea activităților economice, la lărgirea bazei de impozitare si, nu in ultimul rând, la eliminarea muncii la negru și la diminuarea evaziunii fiscale.

În Albania TVA-ul este de 10 la sută.

În România TVA-ul este de 24 la sută, unul dintre cele mai mari din Europa. Mai ales dacă ținem cont de faptul că limita maximă admisă în Uniunea Europeana este de 25 la sută.

În Albania, sistemul judiciar este independent. Independența este garantată. Acum patru ani, a intrat în vigoare  o lege  care obligă toate construcțiile noi, inclusiv stațiile de benzină, să aibă incluse echipamente ce folosesc energii regenerabile: panouri solar-termale, panouri fotovoltaice, pompe de căldură, instalații eoliene etc.

și mai exista o diferența.
În Albania s- a rezolvat definitiv problema proprietății. Ceea ce a fost de restituit s-a restituit și o lege specială garantează acum toate drepturile,  derivând din calitatea de proprietar.

  Albania nu a recurs la sprijinul FMI.„//

”Este doar o minge; trebuie să o ai”. Johan Cruff, filozoful fotbalului.

p.s. ce părere ai?

la plural

Orice lucru se poate transforma în opusul său.  Octavian Paler

Aparent, avem multe în comun. În realitate, suntem unici.

Mă regăsesc, cu toată ființa,  în combinări , mereu proaspete noi, copiii,/ noi, liceenii/ , noi, studenții.
Într-o iubire care se reinventează.  Cred în ele, în reprezentările din spatele cuvintelor.

Pentru că  în vremea acelei vârste eram egali.

Aveam vise, idealuri, speranțe. Credeam în ele. În frumusețea lor. Fără invidie.

Nu cred,  am mai spus-o, în sintagme ca noi, profesorii..De ce? Simplu-fiecare este un anumit profesor, nu  se identifică, nicidecum, cu altul. Oricât de bine ar mima.

Și mai greu îmi vine să cred în  sintagmă, proverbială, de ceva timp, noi, pensionarii.

Sub umbra/umbrela acestei formulări, se bulucesc nenumărate și diverse  determinări, stări, expertize, situații, cauze, scopuri ( unii  chiar le confundă , la cauze și scopuri mă refer) .

Și dacă nu accept pluralul  noi, pensionarii, mult mai greu îmi este să accept cuvântul pensie și situația  socială pe care o reprezintă.

Nu din orgoliul de a ocoli o realitate, ci  din cauza percepției pe care  mulți o au ,  neînțelegând cum este să ajungi ca, în loc să fii retribuit să ți se dea . 

Bine ar fi , dacă  biologic și spiritual,  toți  ar prinde  șansa.

Că este o vorbă- ce sunteți voi eu am fost!   nu  este valabilă, obligatoriu,  și reciproca.

 Două domnișoare din spațiul acesta  în care ne intersectăm- cu una dintre ele chiar fac schimb de opinii-detestă  pensionarii.  Le-au declarat război.

Cred  că revolta fetelor are legătură cu jalea  instalată , de o bună bucată de vreme, pe  figurile lucrătorilor din   presă, televiziuni, politică, care nu se mai opresc , plângându-i pe  bieții pensionari .

Să fim serioși!

Nu sunt toți bieți, nici nu cred că persoanele  care scriu/vorbesc/deplâng sau își șterg lacrimi imaginare din colțul ochiului, când vorbesc  așa, chiar speră să fie crezute.

Domnișoarele  îi urăsc pe  medicii, profesorii, funcționarii ajunși la vârsta  când primesc bani, fără să mai muncească, din motive diferite.

Prima, pentru că  zilnic se împiedică de bătrâni, la tot pasul :în autobuz, pe stradă, în parc, în trenuri, pe trotuar, pe trecerea de pietoni.

 Mă întreb cum ar fi  dacă i-ar întâlni în  vreo discotecă..

Cealaltă domnișoară-   are vreo 24/25 de ani- (re)trăiește niște frustrări din liceu.

Chiar o înțeleg.

În fața copiilor, esențial   nu  este  să demonstrezi că  tu , profesorul, ești tobă de carte,  nici că poți să tai și să spânzuri, pentru că ai catalogul și stiloul sau  că, în orice clipă, poți  să-l faci praf  pe el, elevul.

Este mult mai complicat- trebuie să placi, să atragi, să știi carte, dar să te faci înțeles, să -i stimulezi atenția, gândirea, creativitatea.

Nu râsul. Nici plânsul.

De aceea, nu sunt de acord cu persoanele care, odată ajunse la vârsta cu pricina, insistă să rămână la catedră, în sala de operații,  pe scenă, chiar dacă mâna tremură, picioarele o iau anapoda, kilogramele apasă necruțător, vorbele șuieră. 

Sigur, totdeauna,  există excepții, mai ales , în lumea  artistică.

Ce nu accept ,însă, în atitudinea acestor  domnișoare bosumflate și a multor alți tineri, este atitudinea. 
Nu au dreptul să vorbească urât despre o categorie socială, despre o etapă a vieții , căreia  nu-i cunosc complexitatea, pentru că nu au cum. N-au trăit-o.

Le doresc  să  atingă frumusețea și  înțelepciunea  acestei vârste și,  aici  sau altundeva, să poată   vorbi cândva sine ira et studio.
p.s din muzica anilor, când noi, tinerii  de atunci, atingeam speranțele cu fruntea.



Nu știam că muzica , pentru mine, se va numi Andre Rieu.

quo vadis?

Multe, prea multe întrebări, atât de multe, că le poți pierde șirul. Și rostul.
Puține răspunsuri, prea puține, atât de puține, că nasc alte întrebări.
Lucrurile curg.
Și timpul aleargă.
și eu,
și tu,
și noi..
pe drum bătătorit.

Sau pe scurtătură.
p.s. știe careva ținta?