Școala românească este cuprinsă de febra diverselor examene.
Peste câteva zile, absolvenții de gimnaziu trebuie să susțină ceea ce se numește „ Evaluare Națíonală”.( terminologia s-a schimbat de nu știu câte ori în ultimul sfert de secol, metehnele, însă, au rămas aceleași, vorba mesajului unei fabule, că tot este ea, ca specie literară, un posibil subiect de abordare)
Controlate la ”două mâini,( aici rămâne totdeauna loc de interpretare, că, deh! mai sunt și întâmplări cu oameni neserioși ) lucrările, purtând numere, se înregistrează/înregimentează, în alte fișe speciale, acestea se sigilează și pleacă ”acasă„, unde lumea-copii, mămici, tătici, bunici, unchi și mătuși,vecini( nu lipsesc femeile de serviciu) cu sufletul la gură, fie arșiță, ploaie, furtună, așteaptă afișarea.
Peste câteva zile, absolvenții de gimnaziu trebuie să susțină ceea ce se numește „ Evaluare Națíonală”.( terminologia s-a schimbat de nu știu câte ori în ultimul sfert de secol, metehnele, însă, au rămas aceleași, vorba mesajului unei fabule, că tot este ea, ca specie literară, un posibil subiect de abordare)
De la televizor am aflat că, de data asta,evaluarea lucrărilor scrise ale absolvenților se va face de către comisii din alte județe, unde respectivele teze vor fi transportate .
Ca profesoară care a controlat la viața ei sute, poate chiar mii de asemenea lucrări, m-am gândit, aproape fără să vreau, cam cum va funcționa toată mașinăria asta.
De fapt, m-am întrebat, mai ales, care ar putea fi mesajul educațional și civic pe care îl primesc, la intrarea în viața reală, tinerii beneficiari ai acestui mod de evaluare a cunoștințelor.
Așadar, se adună elevii ( care s-au înscris ) în școlile lor, cele mai multe dotate cu camere de luat vederi, se aduc subiectele sigilate și se desfac în fațá lor. (până aici ele vor fi trecut prin alte câteva mâini)
Să nu uităm că în fiecare sală se mișcă doi supraveghetori, plus cei de pe coridoare, supervizați de paznicii postați la intrarea în școală.Cred că nu se mai numesc paznici, că aceia păzeau oile și pepenii- eu zic cum am învățat, că așa era și pe vremea lui Caragiale ( poate le „dă„ ceva,un fragment din vreun text de-ale Maestrului)
Elevii scriu- fiecare după puterile lui- pe tablă s-a desenat un ceas, ale cărui arătătoare se mișcă la fiecare sfert,după fix două ore, lucrările se depun la catedră, se numără rând cu rând, se trec, apoi,sub semnătura autorului într-un borderou.
Numărate, adunate, parafate, ele vor călători, păzite, bineînțeles, în județul stabilit, nu știu după care criterii.
Controlate la ”două mâini,( aici rămâne totdeauna loc de interpretare, că, deh! mai sunt și întâmplări cu oameni neserioși ) lucrările, purtând numere, se înregistrează/înregimentează, în alte fișe speciale, acestea se sigilează și pleacă ”acasă„, unde lumea-copii, mămici, tătici, bunici, unchi și mătuși,vecini( nu lipsesc femeile de serviciu) cu sufletul la gură, fie arșiță, ploaie, furtună, așteaptă afișarea.
Nemulțumiții vor contesta, desigur, notele primite, nu știu dacă lucrările respectivilor petiționari vor mai face o excursie până în județul de unde tocmai se întorseseră.
Și după ce se va fi terminat toată trebușoara asta, vorba lui Nică al lui Ștefan a(l) Petrii, se trece la pasul următor:repartiția computerizată.
Cât pe ce să uit:dacă vezi cam care ar fi tipologia abordării textului de la subiectul I,te crucești. Două vorbe spun: aflat în fațá unui text la prima vedere, elevul trebuie să folosească OBLIGATORIU sintagmele: „în primul rând„,” în al doilea rând”, „în opinia mea...”, chestiuni pe care săracul de el, vrând, nevrând, și le-a însușit încă din primul semestru al clasei a VIII-a, când doamna l-a învățat cum, la o adică, s-o întoarcă din condei.
Mă întreb și eu, ca tot omul:la ce o fi folosind toată această mașinărie?
Adică așa se va rade corupția?//
Tu ce zici?
Tu ce zici?