surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „ Liviu Rebreanu.

poate instinctul sacru

 

Cred că tot ce ni se întâmplă este parte din ”romanul” propriei vieți.

 Totuși, într-un fel se vede în exterior,  altfel este în esență.
Costumul popular m-a fascinat, ca să nu spun chiar că m-a vrăjit, de când aveam vreo trei/ patru ani.
 ”Măicuța”, una dintre cele două bunici dinspre tata, avea în lada ei de zestre o mulțime de
zăbranice, barișuri, tulpane- unul mai frumos decât altul. 
Se gătea duminica, în timp ce eu, cuminte, așteptam să-mi împletească în două cozi părul. 
Apoi plecam amândouă. 
De obicei la câte o rudă dintre ale ei. 


În lada de zestre a mamei, am descoperit, într-o zi, între alte lucruri personale, ilicul de catifea neagră, cusut manual, cu mărgelușe, în multe culori și fir auriu.

Mama îl îmbrăca în ocazii speciale, la nunți, mai ales, seara.
Înaintea balului meu de absolvire a liceului, m-am gândit că pe rochia albă de triple- voal- prima rochie cu adevărat elegantă- ar fi potrivit un buchețel de floricele cusute din mărgele. 
Fără să-i spun mamei, am descusut mare parte din ilicul ei... 
Cu chiu, cu vai,croitoreasa a reușit să coasă  buchețelul. 

Dar ilicul mamei?
Îl păstrez cu sfințenie!
Cu recunoștință, cu dor, cu iubire! 
 Numără  o sută de ani!
Este zestrea mea de suflet.
În catifeaua lui, aflu , când mi-e greu, o părticică  din  sufletul mamei!

De Sânziene, la Curtea de Argeș!

Sunt locuri, unde ajung o dată sau de două ori pe an. Sau la intervale mai mari. Îmi place nu doar călătoria către ele, îmi place și gândul că merg acolo. Din câte îmi amintesc, eu nefiind argeșeancă, la Mânăstirea lui Manole, prima oară, am fost în studenție. Jucam în echipa de volei a Universității, pe atunci, era o toamnă superbă, undeva, aproape de intrare, un arbore își încolăcea ramurile, cineva ne-a făcut poze....
 Trec anii. 
Ieri, zidirea asta măreață avea ceva atât de special: se lipeau mângâietor pe ziduri raze calde, răzbătea de prin toate părțile muzică de cor, trandafiri, ii, călușari, copii și vârstnici, lumânări și tămâie, într-un amestec dulceag. 
Emoție!
 Da, starea generală era acel ceva cald, care apare de nici unde!

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/06/mit-si-legenda.html

http://incertitudini2008.blogspot.com/2015/03/in-suava-stare.html

plin este satul

de-aromele zeului
 ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.
 Legi răsturnând și vădite tipare minunea
 ţâşneşte ca macu-n secară.
Cocoşi dunăreni își vestesc de pe garduri
 dumineca lungă și fără de seară.„ 
Lucian Blaga

Și de-ar fi fost să-mi fie dat să  viețuiesc  într-o altă parte a lumii și nu în  orașul cu care am tot încercat să mă împac, simt, cu  toată ființa mea, că sufletește tot satului i-aș fi rămas  fidelă. 

 Satului din inima mea- cu

 oameni care nu vorbeau niciodată despre sărăcie, dar nici despre bogăție, satului a cărui inimă, de cine știe  câte  sute de ani, de cum se topea  zăpada și  până se așternea alta, bătea în miezul  câmpului.

În satul acela, copilul era o prezență a vieții pline,adevărate, cu gene grele de somn neîmplinit,cu  dimineți scăldate în rouă, cu veri în  flori de tutun și toamne  arămii ca frunza uitată pe ram.

 Munca nu devenea nicicum pedeapsă, nici corvoadă.

Mi-am vizitat o colegă de școală, colega mea de bancă din prima clasă de liceu, la ea acasă, în locul despre care știam doar din auzite, deși, dacă  stau și mă gândesc, satul ei  este  situat destul de aproape  de satul meu.

 Nu  prea aveam noi timp în anii adolescenței să ne  vizităm,  în vacanțe, drumurile  noastre erau deplasări  cu  căruțe și cai struniți de biciul bunicilor  doar la  bâlciuri și, destul de rar, la București sau la Târgoviște.

 Anii au zburat, satele și-au păstrat harta, în bătaia  încinsă a razelor  de soare  se unduiesc  și acum lanuri, pâlpâie, sfios,  macul, pe  lângă stoluri de albăstrele și de rochița-rândunicii,  case mici, rămase de strajă în curți  năpădite  de  buruieni, își arată  acoperișurile tocite de ploi printre  semețe  case de vacanță, șerpuiesc drumurile încoace și încolo...

Lipsește  ceva.

Simți asta, de cum vezi ulița mare- răsar, ce e drept, și acum case de gospodari harnici, curți vesele și curate, cu flori  nu doar sub fereastră, ci și pe  lângă gard, râd printre straturi, mai miroase-a verde crud în  iarba pigulită cu grijă.

 Da, mai sunt case.
Nu mai sunt țărani.

Inima satului este acum crâșma.

 Bărbați și femei, frunți  întunecate, cătând îndelung spre ”legătura „de peturi și de cartoane, își fac veacul  sub umbrele pictate în  culori moderne. Curge berea la   sticlă, ori la halbă.

Ce  gust bun are alocația pentru copii!

Pe alocuri, buruienile  își ridică frunțile  până la înălțimea gardurilor, mai plânge în orbite seci câte o fântână, își pleacă  sfioasă capul câte o  căsuță cu cerdac...

Clădire modernă, săltată din fonduri europene, Căminul Cultural așteaptă să-i  deschidă careva  vreo ușă.

Și nu departe  de aici, la marginea satului,  printre ciulini și  iarbă necosită, în mormane de gunoaie s-a instalat bâlciul de Drăgaică: călușei, cireșe, turtă dulce, farfurii și tricouri,  fețe  negricioase, tunsori aiuristice, mașini luxoase țipând   grăbite, bere și mici, praf, fuste  crețe.  

 S-a rătăcit satul, săracul.

De parcă i s-ar fi stins sufletul.

Cine să-i arate  calea?

cei mai mulți evlavioși

 au  un Dumnezeu de buzunar, pe care îl curăță la zile fixe, numite sărbători. Nicolae Iorga.

Cu fiecare clipă, ne îndepărtăm  de uimire, o fi în legea firii, alergăm, adunăm,  pierdem,  câștigăm,  râdem și plângem,  dormim, facem bine și rău, primim,  dăruim mult prea puțin.
De sărbători, ne amintim cine suntem. Și ne mirăm.
Astăzi este  una dintre  cele mai frumoase sărbători  ale verii.

 A venit cu  tunete,  vânt, ploi și răcoare.
În urmă cu un an ,  spuneam

Inspirați de vraja nopților de cireșar, Mircea Eliade și Mihail Sadoveanu le-au dedicat câte un superb un roman.

Sânzienele sau Drăgaica   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii!

 Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În cinstea lui, pe colnice , pe dealuri, oamenii , încinși cu brâie de pelin, aprindeau, pe vremuri,  focuri,  dansau  în jurul focului, apoi își aruncau în flăcări  cingătorile , pentru ca necazurile, amare ca pelinul, să ardă.

Profesorul nostru de folclor, domnul  Gheorghe Vrabie, de care mi-am amintit astăzi, răsfoind cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar, ne vorbea cu mare pasiune despre mitologia populară.

Mi-e dor de palma  lui deschisă,  în care contura zonele sărbătorilor, obiceiurile și mulțimea de întâmplări nepământene  . 

Ascultam vrăjiți istoria tainică  a tradițiilor noastre , care se pierd într-o lume dominată de magie.

 Drăgaica-termen slav- este considerată zeița agrară a vârstei fecundității câmpiei, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, care își doresc să devină mame. 

 În Descriptio Moldaviae,  cartea cerută la Berlin, ca document despre noi și despre tradițiile noastre, Dimitrie Cantemir-domn,  scriitor, om politic,  filozof, astrolog, etnograf, enciclopedist, lingvist, muzicolog,  folclorist, compozitor, primul  român, membru al unei academii străine-1714-   a descris-o  pe zeița Ceres, Drăgaica,   ca fiind mândră și orgolioasă. 

Extraordinarul   cărturar consultase peste 100 de documente , scrise, la vremea aceea,  în patru limbi- latină, greacă, rusă, polonă.//

De ziua ei-Sancta Diana- zeitate păgână- nu se iese la muncă în câmp, nu se coase, nu se spală rufe.

Răzbunătoare, vine cu tunete amenințătoare și cu înec.

Se naște la 9 martie, când moare baba Dochia și se maturizează astăzi.

De mâine  și cucul tace. //

În noaptea care tocmai a trecut, s-ar fi făcut un pact între lumea noastră și lumea cealaltă, s-au deschis porțile cerului, animalele au stat la sfat . Cine le-a ascultat le-a deslușit tainele.

Intre orele 22 și 24, se zice că, în întunecimea codrilor, unde  nu pătrunde cântecul cocoșului, păzită strașnic de duhuri, se ivește floarea de ferigă..

Strălucitoare ca o stea și albă ca zăpada!

Cine se scaldă în apele tăinuite ale sălbăticiei, sub lumina lunii, în acestă noapte, își păstrează sănătatea și tinerețea fără bătrânețe.

La miezul nopții, Sânzienele, ielele se prind de mâini și dansează.

Amăgitoare unduiri, în șoapte doar de ele știute!

Nu trebuie să fie văzute de nimeni, pentru că se supără, și-i lasă pe cei neascultători fără glas.

Se năpustesc  în vijelii și furtuni năprasnice.//fotografia este luată de pe Wikipedia)

Simbolul zeiței este floarea de un galben strălucitor, care țâșnește în lanul de grâu, mângâind spicele cu parfumul ei amețitor. 
O vezi și pe marginea drumurilor, legănându-se în bătaia vântului de seară.
Întinde mâna și culege-o!

Se poartă la brâu, în sân, în buzunar . Fetele nemăritate o așază  răsfirată sub căpătâi , în speranța că-l vor visa pe cel ce le-a fost ursit.
Eu  am aflat-o  în semestrul al doilea, când, deja,  eram  măritată..

Se zice că fata care se rostogolește în roua căzută aseară  în iarbă  devine mai frumoasă, mai plină de viață, mai senzuală.

Din firele de drăgaică , împletite cu spice, se fac coronițe.
Se aruncă pe case, ori se pun la ferestre. Atât ele, cât și talismanele cu flori de drăgaică , purtate la gât, asigură  protecție împotriva răului.//

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe , adunându-ne pe toți șase nepoții, în fața casei, pe iarba verde și moale.
p.s.. ți-ai împletit un talisman? ia un fir de la mine!

surâs amăgitor în parfum de Sânziene

Inspirați de vraja nopților de cireșar, Mircea Eliade și Mihail Sadoveanu le-au dedicat câte un superb un roman.

Sânzienele sau Drăgaica   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.
În cinstea lui, pe colnice , pe dealuri, oamenii , încinși cu brâie de pelin, aprindeau, pe vremuri,  focuri,  dansau  în jurul focului, apoi își aruncau în flăcări  cingătorile , pentru ca necazurile, amare ca pelinul, să ardă.
Profesorul nostru de folclor, domnul  Gheorghe Vrabie, de care mi-am amintit astăzi, răsfoind cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar, ne vorbea cu mare pasiune despre mitologia populară.
Mi-e dor de palma  lui deschisă,  în care contura zonele sărbătorilor, obiceiurile și mulțimea de întâmplări nepământene  . 
Ascultam vrăjiți istoria tainică  a tradițiilor noastre , care se pierd într-o lume dominată de magie.
 Drăgaica-termen slav- este considerată zeița agrară a vârstei fecundității câmpiei, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, care își doresc să devină mame. 
 În Descriptio Moldaviae,  cartea cerută la Berlin, ca document despre noi și despre tradițiile noastre, Dimitrie Cantemir-domn,  scriitor, om politic,  filozof, astrolog, etnograf, enciclopedist, lingvist, muzicolog,  folclorist, compozitor, primul  român, membru al unei academii străine-1714-   a descris-o  pe zeița Ceres, Drăgaica,   ca fiind mândră și orgolioasă. 
Extraordinarul   cărturar consultase peste 100 de documente , scrise, la vremea aceea,  în patru limbi- latină, greacă, rusă, polonă.//
De ziua ei-Sancta Diana- zeitate păgână- nu se iese la muncă în câmp, nu se coase, nu se spală rufe.
Răzbunătoare, vine cu tunete amenințătoare și cu înec.

Se naște la 9 martie, când moare baba Dochia și se maturizează astăzi.
De mâine  și cucul tace. //
În noaptea care tocmai a trecut, s-ar fi făcut un pact între lumea noastră și lumea cealaltă, s-au deschis porțile cerului, animalele au stat la sfat . Cine le-a ascultat le-a deslușit tainele.
Intre orele 22 și 24, se zice că, în întunecimea codrilor, unde  nu pătrunde cântecul cocoșului, păzită strașnic de duhuri, se ivește floarea de ferigă..
Strălucitoare ca o stea și albă ca zăpada!
Cine se scaldă în apele tăinuite ale sălbăticiei, sub lumina lunii, în acestă noapte, își păstrează sănătatea și tinerețea fără bătrânețe.
La miezul nopții, Sânzienele, ielele se prind de mâini și dansează.
Amăgitoare unduiri, în șoapte doar de ele știute!
Nu trebuie să fie văzute de nimeni, pentru că se supără, și-i lasă pe cei neascultători fără glas.
Se năpustesc  în vijelii și furtuni năprasnice.//fotografia este luată de pe Wikipedia)

Simbolul zeiței este floarea de un galben strălucitor, care țâșnește în lanul de grâu, mângâind spicele cu parfumul ei amețitor. 
O vezi și pe marginea drumurilor, legănându-se în bătaia vântului de seară.
Întinde mâna și culege-o!

Se poartă la brâu, în sân, în buzunar . Fetele nemăritate o așază  răsfirată sub căpătâi , în speranța că-l vor visa pe cel ce le-a fost ursit.
Eu  am aflat-o  în semestrul al doilea, când, deja,  eram  măritată..

Se zice că fata care se rostogolește în roua căzută aseară  în iarbă  devine mai frumoasă, mai plină de viață, mai senzuală.

Din firele de drăgaică , împletite cu spice, se fac coronițe.
Se aruncă pe case, ori se pun la ferestre. Atât ele, cât și talismanele cu flori de drăgaică , purtate la gât, asigură  protecție împotriva răului.//

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe , adunându-ne pe toți șase nepoții, în fața casei, pe iarba verde și moale.
p.s.. ți-ai împletit un talisman? ia un fir de la mine!