ca un fâlfâit de aripi

 

povești adevărate pentru prieteni

Nu-mi amintesc anul, oricum  era  înainte de 89.

Cine o  cunoștea povestea  că  era o  foarte  bună profesoară. 

Accent  ușor diferit  de al nostru,fizic nu  chiar  de luat în seamă,femeie  fără vârstă, fără prieteni, era titulară într-una din școlile orașului..

 Elevii ei, deși nu prea o simpatizau,învățau  carte.

 Într-o vacanță, și-a petrecut  niște zile de concediu, undeva, la  munte. 

 A  cunoscut ( sau a cunoscut-o) un individ căsătorit, tată.

   K  s-a îndrăgostit  pentru prima oară în viața ei, spuneau niște  doamne  care o cunoșteau, cumva.

   Relația a  continuat și, după  niște luni, incolora  domnișoară costelivă a devenit mamă.

Informația a ajuns la ”partid”,  sancțiunea  nu a întârziat, pedeapsa „pentru purtare necuviincioasă ” a fost aplicată, adică  o mutare disciplinară la altă școală.

După niște ani, aveam să o cunosc.

  Copilul ei creștea, era, deja, elev.

  Făt- Frumos, tatăl lui, a ales  să-și încheie  socotelile  cu viața, chiar în apartamentului  celei care  chiar îl iubise. 

  Niște vecini din blocul  vecin  i-au zărit trupul agățat de lustră.

   Femeie evlavioasă,  K  i-a  făcut  toate pomenile, ducea  colivă și în cancelarie, a  continuat ritualul și pentru   mama  ”iubitului”, ani buni.

  K se apropia  de pensionare, se  topea  de pe o zi pe alta.

  Fiul ei a ales  să plece în nu știu ce țară.  Din câte spunea lumea,  nu o ducea  bine deloc.  Dormea  într-o  mașină abandonată, undeva, la marginea unui oraș.

  Într-o zi, am întâlnit-o  pe  K.

 Aceeași figură. mers  obosit, mulți dinți lipsă, dialog nesemnificativ....

 Privind-o, mă  gândeam la  viața ei.

 Cum ziceam, știa carte. Și  muncea  în credință.

  Într-o zi, o elevă  cam slobodă în comportament- îi rețin numele, dar nu-l spun-  i-a scris cu cretă pe paltonul negru, ponosit,” hoț”.

Pentru că  profesoara  venea  mai târziu în cancelarie, după ce  toți eram deja la ore, abia seara, la semnarea  condicii,  cineva  i-a șters  ”anunțul ”  de pe  haină.

Nu am mai zărit-o prin cartier, nici despre fiul eu  nu mi-a mai povestit  nimeni.

Astăzi, în zborul răzleț al unei păsări,  am deslușit , cumva, un gând  pentru  singuratica, cândva, excelentă profesoară,  K...

Ce mâini nevăzute

  ne  vor fi  conducând mersul  în viață?

Aseară, la intrarea în Casa Sindicatelor, în așteptarea piesei „ O noapte furtunoasă„,m-a  zărit o fostă elevă.

  Nu ne văzuserăm de douăzeci și cinci ani.

 Un sfert de secol, înțelegi? de când ea a terminat  gimnaziul.

A fost o bucurie uriașă pentru amândouă!  Culmea este că, în sală, aveam să descoperim că  ocupăm  locul cu aceleași numere, eu în spatele ei.

  M-a  condus până acasă.

  Am reluat vesela noastră conversație azi dimineață, cât s-a putut, pe WhatsApp.

”Chiar de dimineață, povesteam cu copiii mei despre dumneavoastră, cât de frumoasă, naturală și neschimbată sunteți, și ei îmi spuneau că sunt norocoasă să vă fi avut profesoară și să mă fi recunoscut după 25 de ani„,

”sunteți parte din  cea mai importantă perioadă a  formării noastre.„

Și eu, și ea, am povestit, ca și cum  ultima oră de clasă ar fi fost ieri.  M-am văzut în ochii ei frumoși, este polițist, după absolvirea a două facultăți, ”Drept” și ”Psihologie„, mamă iubitoare!

Ce bine fac întâlnirile astea ! 

Gândul m-a dus în urmă  cu și mai mulți ani, pe când eu, fosta elevă, tot într-o seară de toamnă, am vorbit la telefon cu  două dintre  minunatele mele profesoare din liceu.

 Printr-o  fericită întâmplare, extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări,cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată, faptul că puteam suna undeva,urmând să aflu  niște vești, mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă neagră buclată, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise, de curând, mama), un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi,câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu,incurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau să fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinări și conjugări, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moartă-maxime”Amore, more, ore, re probantur amicitiae, „Verbum  dulce multiplicat amicos”.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră...calculul l-am făcut, când, la capătul celălalt  al firului ,era chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze, uite vezi, abia acum plâng de-a binelea,da  am rugat-o să se așeze, pentru că vreau să-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine.

La 95 de ani, Doamna păstra vioiciunea  vorbei, în tresăriri de perioade, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrațișez, copiii mei buni și frumoși!!

 Aveam 15 ani , cănd am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Doamna și ansamblul „Perinița”, din care făcea parte, erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă.

Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă auzeam scrâșnetul fierăstraielor..
 Dimineața, în mijlocul câmpiei,ca din pământ. se iviseră : decorată cu ghirlande multicolore, o scenă  trainică, în stare să susțin iureșul  și frumusețea dansurilor  noastre  populare, îndelung aplaudate de serioșii meseriași nemți, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere și înghețată.

Nu i-am povestit Doamnei noastre cât de mult  a contat pentru mine povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu Târg, când a venit de la București cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o masă frumoasă, pe care, țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile, nu i-am povestit.

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei și mâna blândă,pe care am simtt-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se făcea  noapte, mai aveam un număr de telefon.

 Dintr-o rezervă a spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare înrăită a uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacșu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatură română la care am participat, pregătită de dumneaei, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate bucuriile mele de  profesoară!💓
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

Aseară, după ce am ajuns acasă, m-am gândit  la multe, multe evenimente din viața mea. 

Cred că suntem câte  puțin din fiecare experiență trăită!💖

Despre neuitare într-un timp limitat

 sau  despre arta de a fura timpului o  clipă , printr-un popas în arhiva de suflet.💗

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu știu cine a fost fotograful, ce -mi amintesc foarte  bine este că în imagine se adunaseră o parte dintre profesorii claselor terminale și absolvenții clasei a VIII-a D.

  Fusesem, în toți cei patru ani, profesoara de Limba  Română  a  celor de la  D. 

”Școala  Nr. 13„ pe atunci. 💗

 Învățau în laboratorul de geografie, înțesat cu fel și fel  de roci, hărți și materiale culese de  eminentul, da am scris corect, eminentul profesor- diriginte, Domnul Brichiuș.

 Deși școala era  și cred  că este cam cea mai mare din oraș,  pentru că erau mulți copii în cartier, se  foloseau, ca săli de clasă, și laboratoarele.

 Era o clasă formată  din copii buni, harnici, nu-i mai țin minte chiar pe toți,mi-o amintesc foarte bine pe Lori, fetița blondă și sfioasă, fiica doamnei Dobre, casieră la cinema „București”, care îmi procura ( pe sub mână, bineînțeles) bilete la filmele bune, pentru întreaga familie.

Cu premianta de atunci, fetița cu păr creț și cu niște pistrui simpatici, G. Lalu, polițist, mă  mă întâlnesc din când în când.

 Mereu este pe  fugă....

Păstrez fotografia, un pic deteriorată, aș zice că am lăsat de multe ori albumele  la îndemâna  fiului mic, jucăuș, de felul lui.

  O voiam , despre fotografie  vorbesc, așa  cum ne surprindea  ea  atunci. 

Ieri, m-am  regăsit cu o fostă colegă, profesoara de matematică a aceleiași clase,  doamna Elena  Mandu, care a  venit la întâlnire  din satul în care s-a retras.Am rugat-o  să aducă  fotografia.

(  de la dreapta, în picioare, domnul  Brichiuș, cu sacou  alb, pe scaune, colega mea, a treia, subsemnata, a cincea)

Câte  ne-am mai povestit, la o înghețată!💗

Unii dintre foștii colegi, șase,  nu mai  sunt, au rămas în urma lor amintirile...

  Domnul   Brichiuș, geograful,  a organizat într-o duminică, cu toți profesorii școlii ( vreo  cincizeci ) și cu  elevii claselor la care   preda, un experiment de  orientare turistică în  pădurea  Trivale, documentat  ca o desfășurare de forțe militare, aș putea zice.

 Nu știu cât lucrase  nu doar  să confecționeze stegulețe orientative, dar le împânzise în toată pădurea , care pare nesfârșită, crede-mă).

Fiecare echipă însemna un profesor și un elev.

Seara, obosiți, dar fericiți  că  am dus la capăt, cu bine, un  asemenea  experiment, în curtea școlii, am primit  laude și  diplome.

   Domnul Brichiuș  nu mai este  de mult.

 Trăiește prin sentimentul că a fost un profesor de excepție!

Imaginea de mai sus, pentru mine  nu este doar o bucățică de alb/ negru, este o parte din sufletul meu; ”câmpul  focalizat„ este școala, în care, mai bine de un sfert de secol, m-am străduit să creez, să modelez, poate, să ajut ca din sufletele unor copii să crească aripi.

Vor fi fost, desigur, și greșeli; ca profesor, nu ai totdeauna balanța cu tine...

Am mintea și sufletul împăcate că mereu  am fost călăuzită doar de a face bine.

Minunată este  meseria  căreia m-am dedicat!💖

Profesoarei, cu drag!

În amintirea unei duioase ființe, al cărei suflet a urcat la ceruri - colega noastră de cancelarie- Doamna profesoară de istorie, Mariana Golescu.

Fie-i calea senină și îngerii aproape!

În meseria noastră de educatori, poate cea mai frumoasă și mai aproape de partea nevazută a ființei, meserie care solicită, deopotrivă, mintea și sufletul, petrecem mult timp la școală.
Mai mult și mai intens dintr-o zi decât cu familiile noastre. 
Vibrăm!
Și ardem!
Asemenea flăcărilor.
Devenim o comunitate de trăiri, de gânduri, de simțăminte.
Astăzi, privind-o pe doamna noastră, învaluită in mantia tristeții fără de grai, fără de întoarcere,mi-am amintit cu câtă bucurie primeau colegii, care își incheiau activitatea la catedră, acele modeste medalioane de suflet, pe care le-am dăruit, de fiecare dată, cu toată dragostea!

Acest început de an a rupt , deja, necruțător,din buchetul de dăscălițe cu mulți ghiocei la tâmple, care au slujit demn învățătura de carte, dăruind Școlii Nr. 13 ceea ce știau ele mai bine-lumina din cărți- trei colege dragi, sensibile, dăruite acestei meserii frumoase, care, în felul ei, adună și păstrează acel miracol numit ”tinerețe fără bătrânețe„.
Pioase gânduri pentru Doamnele
Floarea Călin,
Felicia Diaconu,
Mariana Golescu.
Înțelept ar fi să învățăm că veșnicia nu-i aparține omului, ci doar naturii, să păstrăm legătura unii cu ceilalți, să împărtășim experiențe,să amăgim , într-un fel, scurgerea ireversibilă a timpului.
Să nu lăsăm loc pentru tristețe.
Să dăm vieții frumusețe și bunătate!

„Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un glas răzleț îți înfierbântă tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.”
”Dăscălița„,
Octavian Goga

constitutia

doar da oamenilor dreptul la fericire.

Trebuie, insa, sa o gasesti singur. 

Benjamin Franklin

Printre  ramuri golase,in atingeri tandre, ianuarie isi cerne linistea asfintitului..

Se intuneca devreme.
Dincolo de varfurile brazilor, luna toarce  visul ei argintiu.

 Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură  pacea înserării.//

Cină în toată regula.

Pe două schimburi.

Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile,  își fac, deja, siesta. Doi  motani mari-unul dungat, altul  alb- fac tumbe prin frunzele umede. Nu le pasă de nimic.

Câțiva  pisoiași mai anemici înghit  alene. Lângă ei, femeia.
O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva.

O singuratică.
Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus  în farfurioare.

Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. Pisică-mamă.

Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele.

Cum aveam telefonul în mână, fac o poză.

Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost.
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”, mă privește duios și-mi spune clar noapte bună, doamna profesoară.

 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste.

Este despre un domn foarte bogat, care  nu știa să se veselească .

 Avea de toate- palat, trăsuri,  grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase.

Nu putea fi vesel niciodată.

A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.

Într-o zi, cineva i-a spus că , doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea  și el să  se bucure.

Și-a închis palatul  și, singur , a plecat în lume.

 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp.

 Un om  muncea. Și tare se veselea. De unul singur.

 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe , l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun.

 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
- Cămasa?

Păi,  eu nu am cămașă..

nu înțelegi un lucru

pe deplin, decât dacă  poți să i-l explici bunicii. Albert Einstein


Colega  mea de liceu, LC, buni,  ca și mine, mi-a expediat o mică parabolă. 
Am citit, am  tot citit ,  și m-am dus cu gândul  așa, la câte  altele, cine sunt, de unde  vin..  nu (mai) lungesc vorba- citește , și vei afla!

 In prima zi, D-zeu a creat cainele si i-a zis: 

"In fiecare zi sa stai in usa casei si sa latri la oricine intra in casa sau trece prin fata ei . Pentru asta iți dau 20 de ani de viata."Cainele a raspuns :"E prea mult timp pentru a sta si a latra. Ce-ar fi sa-mi dai doar zece ani si sa-i pastrezi pe ceilalti zece?"Si D-zeu a fost de acord.

A doua zi, D-zeu a creat maimuta si i-a zis:
"Inveseleste-i pe oameni cu maimutarelile tale si fa-i sa râda. Pentru asta iti dau o viata de 20 de ani."
Maimuta a zis:"Sa ma maimutaresc 20 de ani? Asta-i destul de mult ! Ce-ar fi sa-ti dau 10 ani inapoi cum a facut si cainele ?"

Si D-zeu a fost de acord.
A treia zi, D-zeu a creat vita si i-a zis:
"Tu sa mergi toata ziua pe cimp cu taranul, sa suferi de arsita soarelui, sa ai vitei si sa dai lapte sa poti intretine familia taranului. Pentru asta iti dau 60 de ani de viata."
Vita a raspuns:" Asta e o viata destul de grea ,si tu vrei ca eu sa traiesc 60 de ani? Ce-ar fi sa pastrez 20 si sa-ti inapoiez 40?"
Si D-zeu a acceptat si de aceasta data.
In ziua a patra, D-zeu l-a creat pe om si i-a zis:
"Mananca, dormi,casatoreste-te si bucura-te de viata. Pentru asta iti dau 20 de ani."
Dar omul a zis:" Numai 20 de ani ? Este posibil sa-mi dai mie cei 20 de ani ai mei ,cei 40 pe care ti i-a inapoiat vita,cei 10 de la maimuta si 10 de la caine, pentru a avea o viata de 80 de ani ?"
" Sigur !" a zis D-zeu ,"tu ai cerut-o "
Acesta este deci motivul pentru care in primii 20 de ani mancam , dormim, ne jucam si ne distram. Urmatorii 40 de ani muncim ca sclavii in soare ca sa ne intretinem familiile. 

Dupa care ne maimutarim timp 10 ani ca sa ne bucuram nepotii.

 Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea .
Acum viața v-a fost explicată!//

M-am   trezit mămică , fără să știu prea multe despre această meserie.  Am pus toată iubirea mea în tot ce am făcut și m-am străduit  să  fac orice lucru cât mai bine cu putință.
Nu știu cât am reușit, am învățat din mers- timpul, meseria,  problemele   m-au tot  împins, încoace și încolo..

Cum ar fi trebuit să fii, ca să ajungi un părinte  foarte bun?

 Până unde poate merge exigența?

 Este bine să-i ceri copilului tău  cât mai mult sau să-l lași să dea cât este el dispus?

 Ești responsabil pentru viitoarea lui carieră, pentru  viața lui?

 Să nu-mi spui că,  indiferent de ce parte a mesei te afli- părinte / fiu /nepot/potențial  părinte   nu ți-ai pus întrebări..//

Despre  cum sunt eu ca buni, parcă n-aș vorbi, pun doar niște fotografii. //

Nepotul cel mare mi-a împrumutat , pentru o cursă, bicicleta lui.)


S-a întâmplat ca, în avion, să  avem locuri, una lângă cealalaltă.
Amândouă suntem   buni.  

Eu, mai bogată, ea- bunica unui   băiat, nu contează câți are , oricum, este elev de gimnaziu. 

Mama lui este foarte ocupată, muncește de dimineață până seara târziu, astfel că  băiatul   își petrece mult timp cu bunica.

 Tânărului nu-i place să citească, ar face orice - baschet, role,  internet,  să citească NU!
 Și nu doar lui nu-i place lectura, este chestie generală, așa că profesoara, neavând încotro,  le-a dat de citit un  singur capitol dintr-un roman  sadovenian. 

Frumos roman!

 Neamul șoimăreștilor. 158 de pagini.

 Ani de-a rândul,   la admiterea în liceu tot pica o temă din  acest roman, îți amintești, așa-i că n-ai uitat? //

Buni a căutat în bibliotecă și, negăsind cartea, a dat fuga la librărie și a cumpărat-o.

 Bucuroasă , că  a rezolvat partea cea mai grea a problemei, a  pus frumos cartea cu miros  proaspăt,  pe biroul nepotului, alături de   platoul cu  plăcințele.

-Vai, bunico, a întâmpinat-o  revoltat tânărul,  ai cumpărat toată cartea, cum le înțelegi tu, mereu,  pe dos!?

  Ți-am  explicat  clar  că am de citit doar un capitol...

  îmm, ce spui?

în oglindă

 În frunze galbene și roșii, toamna își risipește, tăcută, podoaba, scăldată cu  lacrimi  reci  de brumărel.

Dincolo de  poieniță, pădurea, încă în ie vie, privește cerul pe sub  gene colorate. Între două înghițituri de cafea- extraordinară licoare în dimineți  cu ochelari cețoși, las gândurile  în voie. Lumea are probleme grave- salarii, pensii, case, conturi, burse,  politică , divorțuri, orgolii, polemici, greve.
  Nu mai rămâne loc pentru lucruri mărunte, aparent nesemnificative.

Nu știu de ce, astăzi , parcă le văd altfel.//

O știam din auzite- profesoară de excepție, într-un oraș obișnuit, circulă repede și bunele și relele, femeie talentată, pasionată, frumoasă chiar, deși prea aspră pentru o profesoară. Două fete, deștepte și ele, soțul, profesor. Într-un anume moment, ce-o fi fost în mintea ei, a dat una dintre fetițe, șapte ani avea atunci, spre adopție, unei cumnate. La început, au convenit  doar scriptic, știi, pentru avere, hârtiile  au limbajul lor, sentimentele  sapă urme adânci, taie în carne vie. 

Fata și-a găsit în unchii adoptivi părinții adevărați. Au trecut anii, surorile au devenit tot mai apropiate, mama lor naturală, tot mai departe.

Într-o bună zi, gloria profesoarei s-a scris la imperfect.

Singură. 

Tot mai singură. Zadarnice rugăminți, vizite, implorări.

Fetele sunt în Franța, ea își caută liniștea în București, pe lângă o nepoată de văr de-al doilea.//

O frunză veștedă plutește ușor, se înclină tăcută , fără mișcări  de prisos,  se așterne în iarbă.

Vremea își toarce clipele.

La blocul din față, cineva cară niște pături, un sac transparent burdușit cu haine, cărți ,  farfurii, ține piciorul în ușă, până scot frigiderul, aragazul îl iau mai pe seară, când ies de la servici. 

Îi știam de multă vreme, dom colonel, drept ca  bradul de sub fereastră, mustață, sărut mâinile , doamnelor, costum impecabil, mașina  oglindă, să te vezi în ea.

Problema lui- copiii, îi voia ca la armată- disciplinați, în paturile lor, odată cu găinile. Sătui de reclamațiile lui dom colonel, cu nevasta-n portofel, râzi tu, râzi, dar între coriști era și fiul meu cel mare, într-o zi, mai către seară, au scos un smoc serios din gardul viu și i l-au dus cadou la ușă. 

Ce discuții, ce tărăboi, acasă, la școală, ei, vremuri...

El și doamna au adunat toată viața. Nu cred că au dat cuiva vreo bucățică de pâine. 

Rămas unei nepoate din Ploiești, apartamentul a fost vândut. 

Oameni tineri, proprietarii vor să se instaleze în casă nouă.

Vânzoleala din fața scării m-a dus cu gândul, n-o să-ți vină să crezi- la  Gandhi.

Să nu spui, cumva, că în fiecare clipă, îmi vine în minte câte un gânditor, cineva mi-a trimis un mail.

Viața m-a învățat că lumea este amabilă , dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste,  dacă eu sunt trist; că toți mă iubesc,  dacă și eu îi iubesc; că toți sunt răi,   dacă eu îi urăsc; că există fețe zâmbitoare,  dacă eu le zâmbesc; că exista fețe amărâte,  dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită,  dacă eu sunt fericit; că lumea se supară,  dacă eu mă supăr; că exista persoane recunoscătoare,  dacă eu sunt recunoscător.

Viața este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâmbetul.  

Atitudinea pe care o am în fața vieții este aceeași pe care viața o va lua față de mine.

Cine vrea să fie iubit sa iubească!

Unicul motiv să fii fericit este  ca tu hotărăști să fii fericit!

p.s. tu ce spui?