cât le numără poștașu-n palmă?

Când frige arșița,   rareori, omul de la  țară, omul care își scoate  pâinea  de-o zi  cu palmele , își permite luxul de a  sta la umbră.

 

Adesea,  duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, femeia   găsește și ea   un bob zăbavă. Sub  vișin. Sau  pe  băncuța de la poartă.

  Brusc, o  năpădesc  grijile.

   Mâine  are  multe  treburi, așa  că  fuge   în câmp , să aducă hrană    pentru animale.

  Era  duminică, sunt  niște ani, când  le-am zărit pe femeile din imagine, le ” linia  morii”.

  Știi?  mă  gândesc  așa,  și  mă întreb, mai su seamă: când își votează pensiile acelea uriașe, (  nu spun   la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) chiar  nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi   topită  de vipie, vor fi  văzut  în câmp  o mogâlgeață  vie  săpând  porumbul?