doamne în parcPoate că noaptea e zi.
și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,
Durată nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.
Stâncă, buze și ochi,
degete , trudă, răbdare.
Daltă ce mângâie alb,
mâini sfredelind foaie cu foaie,
tandră rănire în așchii fierbinți.
Piatra a prins suflet din suflet,
umeri, surâs!
Diferite,
fiecare cu partea ei de cer,
de iarbă, de zori înflorind
în timide raze de soare.
Laolaltă ,
în lumea albă de piatră,
blândă trecere a clipei fără de glas,
în repetabilă , grea nemișcare... Gina Rizea
https://adevarul.ro/locale/pitesti/povestea-parcului-pitesti-ganditsi-construit-initiativa-ion-antonescu-1_5ca36627445219c57efe7c63/index.html
RăspundețiȘtergereDoamne ...ca frumos ai mai scris !
RăspundețiȘtergereIubesc statuile,,,nu as lasa parc fara ele,se potrivesc de minune in decorul naturii!
Pacat ca edilii nostrii nu au gust pt frumos!
Mulțumesc mult, Modart!!
RăspundețiȘtergereȘtii că eu nu scriu poezie, am încercat, din când în cțnd, dar, parcă n-a mers. Ce simt eu, cu tot sufletul, este că nu pot trece pe lângă anumite locuri/ lucruri / stări așa, pur și simplu.Unele îmi ating sufletul. Deunăzi, în Ștrand, era dimineață, eram aproape singură, totul era verde, proaspăt...
Risipăte, tăcute, statuile. Acolo în singurătatea zilei, în albul lor de piatră.
Se pregătea o ploaie , nu puteam rămâne prea mult, dar , într-o clipă, le-am simțit vii și m-am gândit nu doar la ele, m-am gândit la artist, la munca lui aspră, dar plănă de dăruire. El face piatra să capete viață, sentiment, menire.
De aceea, mi-am adunat gândurile, simțind poezia pietrei, dar și a dălții ce arde prin așchii grăitoare!
Acesta deja e poem! Foarte frumos!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, Crenguță înflorită!
RăspundețiȘtergere