cât le numără poștașu-n palmă?

Când frige arșița,   rareori, omul de la  țară, omul care își scoate  pâinea  de-o zi  cu palmele , își permite luxul de a  sta la umbră.

 

Adesea,  duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, femeia   găsește și ea   un bob zăbavă. Sub  vișin. Sau  pe  băncuța de la poartă.

  Brusc, o  năpădesc  grijile.

   Mâine  are  multe  treburi, așa  că  fuge   în câmp , să aducă hrană    pentru animale.

  Era  duminică, sunt  niște ani, când  le-am zărit pe femeile din imagine, le ” linia  morii”.

  Știi?  mă  gândesc  așa,  și  mă întreb, mai su seamă: când își votează pensiile acelea uriașe, (  nu spun   la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) chiar  nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi   topită  de vipie, vor fi  văzut  în câmp  o mogâlgeață  vie  săpând  porumbul?

oglinda din adânc

 motto:fiecare își are fântâna lui în care își caută  cerul sufletului

Pe la răscruci, la margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână. De piatră, cu lanț sau lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...// 

Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună.  Cea dintâi era în mijlocul  grădiniței cu flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și, după o vreme, fântâna a secat. 

Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.

Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.

Văd rar fântâna.

Cu ochii copilului care am fost.Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.

Nici că trebuie sa consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .

Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.

Totul costă.
Oglinda din adânc, de Lucian Blaga

Când mă privesc într-o fântână/
mă văd cu-adevărat în zi /
aşa cum sunt
şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână/
ghicesc în faţa mea bătrână/
cum ceruri
şi pământ se-ngână./
Când mă privesc într-o fântână/
Ştiu/
că-n adâncuri foste mume/
îmi ţin oglindă, ochi de lume./
Când mă privesc într-o fântână/
îmi văd şi soarta,/
uit de nume.

nu tot ce ai văzut

  poate să devină amintire...

Copil fiind, în după- amiezile de octombrie/noiembrie, întorcându-mă de la școală- pământurile oamenilor fuseseră luate la ceape-zăream prin curțile câtorva săteni sărăcuți niște grămezi ciudate: părți din tulpini de porumb, smulse din pământ,  puse la uscat.

Li se spunea ștofleci.

 Înlocuiau lemnele de foc, prea scumpe pentru punga deposedaților de pământ.

  Astăzi, din goana trenului, pe un câmp din apropierea  Goleștilor, mi-a atras atenția un grup grăbit. 
O femeie, un bărbat și trei copii-niciunul nu părea să  fi trecut de zece ani-se mișcau ritmic . 

 Scuturau ștofleci. 

Fiecare avea sacul lui. 

Suntem  europeni.

Ai  mileniului III.