coboară seri, coboară zile

MAMEI MELE

”...poate  veți încerca  să-i  îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei,  de  boala umilirii  și a  batjocurii.

Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care  lovesc ori  se  bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.

Încercați să stați de  vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar   să le vorbiți.”

Amos  Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.

Dincolo de  ajurele perdelelor croșetate de  mâna  niciodată obosită a mamei, fulgi  cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea  și ea, ca  firul din furca prinsă-n brâu de maica  Fănica..
 Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa  că putea  să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și  prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de  friptură rece  de porc și, neapărat,  cozonac.
  Într-un colț al  camerei luminată  de o lampă  cu picior, fratele meu  chinuia vioara    scoasă dintr-o bucată curată  de  tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea  începută de  dimineață, o carte  cu copertă  albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„
De  Nikolai Gogol.
 .Revăd  cu  ochii  minții și ai sufletului, mai mult  starea mea de copil, în clasa  a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni  albi,cu nobili și țărani,  diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna  și cerul,  mister și   fapte  incredibile, întâmplări  care, deși mă speriau,   îmi țineaiu  mintea și curiozitatea prizoniere.
Era  cald și bine în casă, fusul   bunicii sfârâia  printre  degetele ei asprite  de  muncă, Dincolo de perdele  noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
  Mi-am aminit  că a doua zi începe  școala și eu  nu mi-am pregătit  bluza și șorțulețul  de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în  fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem  zdravăn , în vară, o  fustă  de stofă albastră) am ieșit  afară  să-l răcoresc puțin.
 Se lăsase ger, clipoceau pe cer   stele răzlețe, roteam  cu mâna dreaptă fierul încins.  Pentru o clipă,  realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam,  simțeam venind  jivine.
 Cătunul Dikanka se năpustea  cu lumea lui de  animale fioroase către mine.
Poate  că am țipat, poate  că maica  Fănica   m-a strigat... M-am trezit cum  brațele  ei calde  mă așezau  în patul  meu dinspre fereastră..

Aseară,citind  cartea  lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte  pentru toate  vârstele, despre motive  primordiale, despre tradiții biblice și despre  tainele  vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când  mama  mea , în rochia   verde, știu sigur, dansa frumos la  bal.....
Astăzi  este  ziua ei  de naștere...