”...poate veți încerca să-i îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei, de boala umilirii și a batjocurii.
Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care lovesc ori se bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.
Încercați să stați de vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar să le vorbiți.”
Amos Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.
Dincolo de ajurele perdelelor croșetate de mâna niciodată obosită a mamei, fulgi cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea și ea, ca firul din furca prinsă-n brâu de maica Fănica..
Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa că putea să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de friptură rece de porc și, neapărat, cozonac.
Într-un colț al camerei luminată de o lampă cu picior, fratele meu chinuia vioara scoasă dintr-o bucată curată de tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea începută de dimineață, o carte cu copertă albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă Dikanka„
De Nikolai Gogol.
.Revăd cu ochii minții și ai sufletului, mai mult starea mea de copil, în clasa a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni albi,cu nobili și țărani, diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna și cerul, mister și fapte incredibile, întâmplări care, deși mă speriau, îmi țineaiu mintea și curiozitatea prizoniere.
Era cald și bine în casă, fusul bunicii sfârâia printre degetele ei asprite de muncă, Dincolo de perdele noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
Mi-am aminit că a doua zi începe școala și eu nu mi-am pregătit bluza și șorțulețul de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem zdravăn , în vară, o fustă de stofă albastră) am ieșit afară să-l răcoresc puțin.
Se lăsase ger, clipoceau pe cer stele răzlețe, roteam cu mâna dreaptă fierul încins. Pentru o clipă, realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam, simțeam venind jivine.
Cătunul Dikanka se năpustea cu lumea lui de animale fioroase către mine.
Poate că am țipat, poate că maica Fănica m-a strigat... M-am trezit cum brațele ei calde mă așezau în patul meu dinspre fereastră..
Aseară,citind cartea lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte pentru toate vârstele, despre motive primordiale, despre tradiții biblice și despre tainele vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când mama mea , în rochia verde, știu sigur, dansa frumos la bal.....
Astăzi este ziua ei de naștere...
