Și despre cum sfințește omul locul
În clasa a III-a, când ni s-a îmbolnăvit învățătoarea, doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea că are limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte- a venit domnișoara Silvia. Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că nu fusese încă admisă la facultate.
Era blândă, talentată și foarte apropiată de noi. Multe am învățat eu în acel an. Domnișoara a pregătit cu noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat textul, ne-a învățat să ne confecționăm costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes! Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea. Hapsâna a fost Nina Dinu.
Era blândă, talentată și foarte apropiată de noi. Multe am învățat eu în acel an. Domnișoara a pregătit cu noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat textul, ne-a învățat să ne confecționăm costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes! Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea. Hapsâna a fost Nina Dinu.
Am fost un fel de vedetă a serbării- rol important în piesă, viorea, cu fustiță de hârtie creponată, în ”Dansul florilor.
Cea mai aplaudată parte din serbare a fost rolul meu de dirijor. Erau mulți copii pe scena, care era cât pe aci să se dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul” cu o strofă mai devreme, în timp ce copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a înregistrat greșeala, toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau cu felicitările
Adică, atât de bine îmi pregătisem coriștii, că ei puteau să cânte și fără dirijor.
Adică, atât de bine îmi pregătisem coriștii, că ei puteau să cânte și fără dirijor.
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a VII-a, eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
În vară, părinții îmi promiseseră uniformă nouă- un șorțuleț pepit cu guleraș alb de pichet, peste care se purta un altul, în cute duble, din satin negru.
Pământul și animalele ne fuseseră luate la ”colectiv„, anul a fost dificil, iar eu am rămas tot cu vechea uniformă. Am spălat-o, am apretat ce era de îndreptat, am primit o pereche de șosete albe trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați la Paști, au fost atât de lustruiți , că străluceau.
Secretarul școlii , M.M. , suplinea catedra de muzică. Atât de impresionat a fost de uniforma mea, că m-a dus de mână prin toate celelalte clase.
Ca model!
Ca model!
A fost anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic, căruia îi povesteam despre câte se întâmplă pe la noi. Când îmi auzeam numele la radio, trăiam, așa, o mare victorie, că nimic nu mai conta!
Părinții erau tare mândri de mine!
Părinții erau tare mândri de mine!
Am fost admisă, în vară, la Liceul Teoretic, o să te miri, dar părinții, mai ales tata, nu erau deloc încântați. Viața era tot mai grea, lunar era de achitat o taxă, 180 de lei, pentru cămin, manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau destul de scumpe. Tata renunțase la serviciul lui din București, pentru pământ., care , de câțiva ani, nu mai era al lui, era al „colectivului„.
Mult și cu mari eforturi s-au străduit părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care în care generația mea a învățat carte.
Într-a X-a , domnul Foti, una dintre spaimele liceului- îmi amintesc, poate că și alții o știu- la o lucrare trimestrială de psihologie, și-a pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.
Ei bine, acest domn m-a ales să fiu instructoare- superioară, așa era ”fișa postului„, la clasa a VII-a, al cărei diriginte era.
Au trecut anii, am terminat facultatea între primii 15 absolveți, m-am măritat și câțiva ani după absolvire am bătut drumurile mai multor școli din județ, cea mai apropiată fiind situată la 23 km de casă. Îmi continuam studiile la Universitate, am trecut cu bine spre foarte bine examenele pentru toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram mămică, părinții mei prea tineri se duseseră la cer...
Chiar și după promovarea cu punctaj foarte bun a unui concurs dificil pentru ocuparea unel catedre în oraș, directorul îmi scria numele în creion. Nu în cerneală.
Țineam pumnii strânși și mergeam mai departe.
Poate că te întrebi ce m-a apucat să spun toate acestea:
În anii mei de meserie, peste 35, m-am întersectat cu multe femei, mai ales. Despre unele, mai toată lumea știa cam ce le poate pielea. Cu toate astea, au ajuns directoare de școală, chiar inspectoare.
În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3, inspectoare generală , salarizată ca fiind absolventă de universitate, pășea pe Strada Mare, la început de an școlar, ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul, nu pot să nu mă conectez la știrile zilei și mă minunez că lumea , după cincizeci de ani, cam câți au trecut de când am priceput și eu cum este cu promovările, aplaudă în neștire, dă să cadă în genunchi în fața unei persoane zilnic proaspăt coafată, cam cum erau pe vremuri două elene din fruntea învățământului argeșean.
Da, lumea merge mai departe.
Cât despre om și despre cum sfințește el locul, ce să zici?
Rămâne doar un proverb.
Prea putini mai sfintesc locul in zilele noastre, intr-adevar. Cat despre vremuri de demult... ce diferenta intre amintirile dvs si ale mele, ce inseamna sa fie parintii mandri de copilul lor... Mare lucru! Greu, usor, important e ca v-au sustinut...
RăspundețiȘtergereCrenguța, eu cred că toți părinții își iubesc și își susțin copiii.
RăspundețiȘtergereNu se poate altfel.