joi, 12 martie 2020

Italia!

Prima  țară  pe care am iubit-o înainte  de a o fi  văzut!  
 O iubeam la  orele de geografie, la cele de franceză,   o iubeam din filme, îi iubeam artiștii și  voioșia  oamenilor ei.
    Despre Dante Aligheri,  Francesco Petrarca și despre  Boccacio am învățat în primul an de facultate. La Istoria literaturii universale.Când  i-am și citit.
”   credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."
Dante Alighieri, ”Divina  comedie”

I-am iubit și forma de  cizmuliță  elegantă.
  Și  când am  reușit  să am niște  bani  ca să pot merge într-o excursie,  în Italia  m-am dus.
A fost   ceva  ce poți  numi”  O  dată în viață”!
 Italia!
Auzi cât de frumos îi sună numele?

Omul și vremurile

 Se întâmpla în 2003.
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia.
Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei.
În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul,  stăpân peste ape .
Statură de  colos, titan peste întinderi  mereu mișcătoare.

  În clasa a IX-a, lecțiile de geografia fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teamă, poate doar  cu un fel de magie.
Au trecut anii.
 Ne fură vraja mării.
Și albastrul nesfârșit al cerului.
 Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele.
Sau doar le acoperă.
Sus- Cerul!
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.
Omul, 
” trestie  gânditoare  ....„

2 comentarii:

  1. Aceasta postare m-a impresionat de-a binelea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Laura, de câteva zile, mă tot gândesc la Italia, la drama, la drama omenirii.
    Am citit fel și fel de comentarii: prea puțini oameni înțeleg legea nescrisă a solidarității umane.
    Omul, mereu omul....și CERUL!

    RăspundețiȘtergere