Am descoperit imaginea asta extraordinară, realizată de Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în 1920, pe ”Roumains francophnes„.
Undeva, într-un colțișor de suflet, ceva învăluit în trecerea anilor a zvâcnit tandru, ca o adiere: inocența din atitudinea fetei, diferența fiind că aceea pe care eu o știu nu purta costum popular și nu era desculță.
Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum
altfel, dar la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de vorbe, pe furiș.
Ce știu perfect este că într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel greu de înțeles magia ce se țesea sub ochii mei de copil.
Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut ea vrea 17/ 18 ani- venea de la puț (la noi nu se folosește termenul ”fântână”)
Un tânăr înalt, militar, i-a ținut calea. Din câte îmi amintesc, niște unități militare aveau nu știu ce activități în zonă. Fiind vară, erau cazațiîn cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .
Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul înserării.
Peste câțiva ani, fostul militar a devenit nenea Nelu.
Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist, la câte o despărțire.
Că așa este viața.
În urmă cu vreo doi ani, când sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând aiurea, când către cer, când către merii din curte.
S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
În sufletul meu ei rămân cu magia clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau într-o poezie fără strofe...
Ce știu perfect este că într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel greu de înțeles magia ce se țesea sub ochii mei de copil.
Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut ea vrea 17/ 18 ani- venea de la puț (la noi nu se folosește termenul ”fântână”)
Un tânăr înalt, militar, i-a ținut calea. Din câte îmi amintesc, niște unități militare aveau nu știu ce activități în zonă. Fiind vară, erau cazațiîn cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .
Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul înserării.
Peste câțiva ani, fostul militar a devenit nenea Nelu.
Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist, la câte o despărțire.
Că așa este viața.
În urmă cu vreo doi ani, când sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând aiurea, când către cer, când către merii din curte.
S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
În sufletul meu ei rămân cu magia clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau într-o poezie fără strofe...
Ce frumos!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Laura!
RăspundețiȘtergere