sub umbra duzilor bătrâni

Am descoperit  imaginea asta  extraordinară,  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în  1920, pe  ”Roumains  francophnes„.

  Undeva, într-un colțișor de suflet,  ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere:  inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 

Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum

altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.
 Ce știu perfect este  că  într-un asfințit,  când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul  duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles  magia   ce se țesea sub ochii mei de copil. 
 Două  figuri, o  fată și un băiat,  aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 17/ 18 ani- venea de la  puț  (la noi  nu se  folosește termenul ”fântână”)   
Un tânăr înalt, militar, i-a  ținut calea.   Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă.  Fiind vară, erau  cazațiîn  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a  lăsat găleata plină  jos, între ei .
 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa   strategic. Nici nu conta.  Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.
Peste câțiva ani,  fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 
 Rând pe rând,  tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist,  la câte o despărțire.
Că așa este  viața.
 În urmă cu vreo  doi ani, când  sora  Lenuței,  cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea   cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite,  cătând  aiurea, când către cer, când către  merii din curte.
 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
  În  sufletul  meu  ei  rămân cu magia   clipei aceleia   din asfințit, când   vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...

dramă la scenă deschisă

Am urmărit aseară o emisiune  lungă , încâlcită  și fără vreo șansă de a ajunge la  o concluzie- jurnaliști , oameni politici și domnul Sobaru.
Tema- drama zilei.
Ei, cei plătiți din banul public,  gâștele Capitoliului, țipau în cor, nimeni nu asculta (de) pe nimeni - ar fi o noutate să se asculte unii pe alții- umilindu-se  fără jenă.
Da, omul acela, căruia n-am fost pe fază să-i fotografiez mâinile, care mi-au furat lacrimi, dar  și un respect extraordinar, el , omul simplu, le-a dat lecții  tuturor!
 De morală, de civism, de profunzime, de înțelepciune. 
El știe de ce trăiește, pentru cine și pentru ce luptă cu armele lui.
Cu sufletul și credința  lui.
Și m-a mai impresionat ceva. 
Dacă nu l-ați urmărit, vă spun ce-am înțeles- el ar fi în stare să-și ceară scuze pentru gestul care l-ar fi costat viața, în iarnă, de o mie de ori guvernanților. 
Da, dar în ce condiții?
Dacă ar observa o îmbunătățire , nu neapărat, a calității vieții, o îmbunătățire a stilului de muncă al celor care ocupă scaunele cu spătarul cel mai înalt în demnitățile și dregătoriile țării.
Dacă ar descoperi acel licăr de omenie, de speranță, de șansă pentru pentru copiii lui, ai tăi, ai noștri.
Nu știu dacă persoanele  din jur  aveau timp să-l asculte și să-l înțeleagă, niște doamne râdeau cu gura până la urechi, la câte o vorbă aruncată aiurea de câte unul dintre domnii cu ceasuri scumpe,  de parcă erau acolo la o șuetă..
Să plângem ? 
Sau să râdem?
Nu știu de ce, mi-am amintit , pentru a nu știu câta oară de marele, inepuizabilul Caragiale.
p.s. dacă nu am dreptate, spune-mi!

la bine și la rău

Miercurea fără cuvine-//Ideea vine de la  Carmen

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/04/miercurea-fara-cuvinte-15-magic-sphere.html

sursa- mail