ca o prelungire a realității nefardate

povești adevărate pentru prieteni

Nu știu  ce fel de  briză îmi va fi adus în gând imaginea  unei foste  colege de facultate.

 Și un crâmpei  greu de imaginat din tumultuoasa  ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o  fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.

Era cea mai vârstnică dintre  noi, 32 de ani.

Cochetă-  la fiecare  curs  din  amfiteatru,  când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream  rujul  asortat perfect  cu oja,hainele alese  cu grijă și coafura  perfect îngrijită, diferită de felul în care  noi, celelalte studente, ne aranjam părul.

Doamna  I- nimeni nu  o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea  câștiga , cred, destui  bani,  astfel încât   să-și întrețină doi  băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.

Colega  noastră hotărâse să-și abandoneze  locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze  că poate mult mai mult.

Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.

Nu lipsea niciodată.

  ”Istoria limbii” îi  dădea  bătăi de cap, așa că ea  înregistrase pe  bandă magnetică toate  cursurile, străduindu-se  să le  memoreze  cuvânt  cu cuvânt.

Le „recita”, în apartamentul ei  trist. Nu știu dacă avea  forța unei învingătoare, avea, însă, ceva  care nu  lăsa  ca  viața să-i scape printre degete.  Nu accepta să nu-și ducă  la bun sfârșit  gândul de a  sări peste  un gard pe care  viața i-l pusese în cale.

 Am întâlnit-o la niște ani buni după  licență.  Copiii ei deveniseră  bărbați, medici amândoi, soțul  ajunsese  moș.

Doamna  își pierduse  ceva din eleganța de odinioară.

 În liniștea  unei cofetării, mi-a povestit ceva  ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.

”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din  nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.

 Într-o zi, ne-am  certat.

Nemulțumită din cauza observațiilor mele,  soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se  lăsase răcoare.Fiul meu  uda zarzavaturile, eu  smulgeam  niște  buruieni  din straturi.

  Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către  mine. 

Cu toată forța.  

Ca și cum  m-ar  fi lovit din toate părțile.  

Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„

Cuvintele  mi se împleticeau, nu puteam să leg  nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...

În șirag, lacrimile  ne curgeau în voie. Și pe  fața  mea, și din ochii ei obosiți de suferință.

Privesc fotografia  noastră alb/ negru.

Ducem cu noi  amintiri, reacții, situații de tot  felul.

Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.

sub umbra duzilor bătrâni

Am descoperit  imaginea asta  extraordinară,  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în  1920, pe  ”Roumains  francophnes„.

  Undeva, într-un colțișor de suflet,  ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere:  inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 

Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum

altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.
 Ce știu perfect este  că  într-un asfințit,  când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul  duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles  magia   ce se țesea sub ochii mei de copil. 
 Două  figuri, o  fată și un băiat,  aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 17/ 18 ani- venea de la  puț  (la noi  nu se  folosește termenul ”fântână”)   
Un tânăr înalt, militar, i-a  ținut calea.   Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă.  Fiind vară, erau  cazațiîn  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a  lăsat găleata plină  jos, între ei .
 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa   strategic. Nici nu conta.  Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.
Peste câțiva ani,  fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 
 Rând pe rând,  tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist,  la câte o despărțire.
Că așa este  viața.
 În urmă cu vreo  doi ani, când  sora  Lenuței,  cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea   cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite,  cătând  aiurea, când către cer, când către  merii din curte.
 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
  În  sufletul  meu  ei  rămân cu magia   clipei aceleia   din asfințit, când   vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...

în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.

 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 

Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  

Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 

De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau

vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

între cer și pământ

Acest episod căruia îi spunem asfințit.
Tăcută, pădurea primește printre pleoape mănunchiuri străvezii. Tresăriri de gene metalice, murmur din depărtări, sunete abia perceptibile,indescifrabile forme despicând zarea, migrări de nuanțe,simplă, sfântă solemnitate!
 Nimic nu poate fi mai frumos!

sufletul satului

 fâlfâie pe lângă noi,

 ca un miros sfios de iarbă tăiată..Lucian Blaga

Orășeanul se bucură de vremea însorită.
Țăranul privește fața crăpată a pământului, cată spre cer  și așteaptă mila Domnului.
Viața la țară  are , încă,  farmec.
Ca să-l descoperi, trebuie  să te prindă asfințitul  lângă vatră.
Doar acolo , timpul își uită răbojul..

 Anunț-am cea mai faină rețetă de ketchup!
p.s.să nu-mi spui că n-ai mâncat porumb copt pe jar, nici că nu-l asculțí pe Tudor Gheorghe..

lumină în amurg

Orășelul  își trăiește sfârșitul  obișnuit de duminică. 
 Dogoarea   i-a scos pe  oameni  din blocurile încinse , terase  pline, bere, înghețată,  localnici și străini, multe femei- le recunoști după   plasele  în care au adus   obiecte  personale sau de-ale copiilor,   până la căderea nopții femeile pot intra în altarul  noii catedrale, fiecare poartă  în suflet  dorințe  greu de împlinit,  le scriu în acatiste, rup din banii și așa puțini,  altfel  rugile nu le vor fi rostite ,  este cald,  se agită evantaie,  negustorii se bucură, au  vânzare bună la  apă și la băuturi răcoritoare.

Pentru o zi,  oamenii   au bătut cale lungă – sunt mașini de București, Brașov,  Dâmbovița, Olt,  Mehedinți,Vâlcea.
 Pe vremuri, înghesuiala  era pentru Dacia.

 Astăzi lumea se roagă.

   Jandarmii  își mai odihnesc picioarele, coada urcă încet, în ordine,   da, altarul este măreț, o doamnă spune că  icoanele sunt acoperite cu o foiță de aur, este încă mult de lucru, preoții  ating cu mir  frunțile transpirate , lumea  murmură mulțumiri,   ia anafură,   cineva împarte iconițe sfințite.

În sala de la parterul   ctitoriei este răcoare,  apar și fețe mai ciudate, asta este, lumea pare un furnicar ,  nu lipsesc cerșetorii  cu  fețe  negricioase și haine  zdențuite,  copii mulți agățați de   fusta mamei sau de gâtul tatălui.

Lipsesc   maidanezii.

Soarele arde,  cerul își risipește bunăvoința. 

 Este  prima zi de cuptor. //
p.s. iertate fie calitatea fotografiilor și ordinea așezării lor , oricât m-am străduit..

Ai fost vreodată la Mioveni?