jurnal de după

Am fost, de-a lungul anilor, de mai multe ori, la  Londra. 

Deja, au trecut cinci ani.  
O știam răcoroasă, politicoasă  cu musafirii, o Doamnă  elegantă fără excese, în umbra castelelor ei vechi, cu ziduri în stare să reziste secole multe și  grele. O cunoscusem la Operă( fiul meu m-a  dus  de patru ori),  la câteva concerte, mai deloc pe  stradă, pentru că mereu timpul a fost mult prea puțin.

Am regăsit  aceeași cosmopolită metropolă, potopită, însă, de arșiță, probabil cum nu a mai cunoscut  ea de multă vreme. 
Și eu cu  mult timp pentru plimbare, împreună cu  dulcea mea  nepoțică . 
Înconjurat de  arbori bătrâni, care  poartă  sub  ramuri și frunze  o grandoare strămoșească  perfectă, Wandsworth Park șl-a pierdut intensitatea  verdelui.
În liniștea  de după amiază,întreaga lui față a primit culoarea  razelor mult prea  pătimașe. 
Tristă, Tamisa  și-a  retras valurile către  suflet. Pare  gârbovită;abia  se  mișcă. 

Lumea   se plimbă., mulți  pe  jos,  alții cu bicicletele.

Deloc puțini, în centrul parcului, tinerii  joacă fotbalul  lor.

 Englezii sunt mari iubitori de sport. Am văzut asta, în fiecare dintre cele șapte zile, când eu și nepoțica ( părinții  ei  muncesc  sau  fac și ei sport)  ne-am plimbat pe aleile  bătrânului  parc. 

 Brusc, Tamisa  și-a intrat în drepturi.

Fără ploaie.
 Tehnica!
Fluviul și-a pus  vălurele în plete, cu care mângâie tandru  malul.  Păsări mari și mici  se rotesc în stoluri  sau singuratice. 

 Adie gânduri de seară!
Cine spune că englezii  sunt firi  distante și reci chiar greșește. 
I-am urmărit în  toate zilele  plimbărilor noastre: discreți, surâzători  , mai ales când surprind gesturi simpatice  de copil, îmbrăcați sport, indiferent de vîrstă-alb, gri, fără  coloratura  noastră, britanicii păstrează în mers  o siguranță,  o atitudine din care  poți înțelege ce vrei. 
Eu am înțeles că, pentru ei, toți trecătorii sunt egali, pe toți trebuie să-i privești cu acel respect pe care îl dorești pentru tine.  

Duminică,  pentru că era ultima zi în parc,am rămas mai mult.
I-am observat pe  tineri, la plajă sau la picnic
La sfârșit, fiecare  a strâns absolut TOT, până la ultimul șervețel.
  A rămas locul curat ca în palmă.
  I-am văzut și pe stradă, în  moll.
Nimeni nu dă  buzna.pentru orice  problemă, englezul sau  cetățeanul venit  de oriunde se așază la rând, ține atent ușa,  rostește sorry tot el,  te privește în ochi. 
Calmitate, echilibru în toate, respect!

Există o calitate a  vieții pe care o citești în tot!

Aeroportul londonez  mă intimidează de fiecare dată: uriaș furnicar, pare el însuși  un oraș pe scări rulante. Lumea pleacă și vine, întâlnești persoane care  îți dau informațiile dorite, chiar te conduc, dacă  observă  că  nu este totul în regulă.
Aceeași  oridine  natrurală, odihnitoare.
  Și multă curățenie.

În avion, aveam s  văd și să simt  acea agesivitate românească, țopească:  nu te afectează  personal. Doar te izbește  ca o palmă primită  de  nu știi pentru ce. 
 Tatăl- barba, cam ca  a lui  Engels  sau  Marx ( nu mai știu bine care  era mai bărbos),  un lanț gros de aur, bineînțeles, tunsoare  de asta cu  un fel de creastă, tatuaje, ochelari de soare. 
Doamna atrăgea atenția  prin scurta ei de  blană  cu guler, pe o căldură deja insuportabilă ( mă gândeam că tocmai aterizaseră din cine știe ce colț răcoros al lumii).
Pentru că au ocupat rândul din fața mea, am observat că,  pe dedesubt, respectiva doamnă/mamă purta o  bluză  neagră  transparentă cât se poate, completată cu ginși negri,  cam dantelați, ferfeniță, ca să zic așa, genele, ah, genele clipicioae  fiecare cât doi fluturi laolaltă, unghii, ah, ce unghii, că și  maștera  din Albă-ca Zăpada  s-ar fi dat de ceasul morții.
Cei doi copii mănâncă sendciuri fără șervețele,  domnul tată  se agită
”-  Dă-mi o sticlă de apă din plasă, că  mi-au  stricat dracului ăștia ziua, cumperi  bilete  primul, dai cât ți se cere  și ai probleme la îmbarcare...„
   Câteva persoane din echipaj  tot vin și  ajută, calmează,  nu știu care o fi problema, domnul- tată  face poze  cu un telefon superperformant, copiii și ei,  copii, se uită.

 În Otopeni  este  dezordine  totală, mare aglomerație, la controlul pașapoartelor îmbulzeală, nimeni  nu are timp pentru nimeni.  Murdare, geamantanele  coborâte din cală vin cu întârziere.
 Priviri obosite,  niciun pic de  respect, cam care pe care....  

 Taximetriști  dornici să-și racoleze clienți, înghesuială, căldură.  

Casiera  de la  bilete  pentru tren este amabilă, dă chiar și explicații. 

 În trenul dinspre aeroport  către  Gara de  Nord  nu este aer condiționat, controlorul  rânjește complice  cu cei care  nu vor bilet, că oricum, cine altcineva  ar mai controla ceva, prea multe opriri  față de  data trecută, geamantane  peste tot, lume plictisită, priviri obosite.
Gara de Nord, alt furnicar murdar, ce mulți cerșetori în hainele lor mizerabile, înghesuială, cald,  lume de tot felul, de toate vârstele.

Oboseală, murdărie,  priviri  cătând  în jos.

   Ce liniștitor   este să poți urca în trenul către casă! 
Cu toată îmbulzeala... 
Funcționează aerul condiționat.
  Victorie de  suflet! 
Îmi place  să mă uit pe ferestră .A plouat de curând, verdele   parcă s-a mai împrospătat,  lanuri de floarea-soarelui și de porumb se leagănă   în bătaia  uscată  a  vântului,  câteva pepiniere de pomi fructiferi  îți amintesc cât de  bună este  natura
Dar omul?

 ce face el  cu  biata  natură? 
În apropierea  tuturor gărilor, de la București, la Pitești, este o mizerie  cruntă.
Grămezi de gunoie:bidoane, plase, ciorapi,haine rupte,  ambalaje,cioburi, încălțăminte ruptă,părți de aparate tehnice sau de biciclete,  pietre  și  resturi de cărămizi, mult plastic în toate culorile, toate amestecate strivesc  fața locurilor.
  Și multe buruieni uscate. 
  Mă lovește  brutal peisajul ăsta, nu pot să cred  că nimeni, absolut nimeni, începând cu șefii de gări și  primarii satelor vecine, nu observă că mizeria o să-i înghită?

Nu-mi vine să cred  că  asta este lumea în care trăim. 
Și, totuși, chiar este.