💝Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată prea vesel. Înalt, cu mers legănat, sprijinit, de cele mai multe ori în bastonul pe care singur și-l lucrase cu mare grijă, talițu, bunicul meu patern cânta la caval( rareori, la fluier), iarna rezemat de soba albă din camera lor, cu ferestre mari, în partea dinspre curte, în serile de vară, în pridvorul casei.
Îl ascultam, fără să prețuiesc clipa.
Măicuța nu-l prea lua în seamă, sau poate că se prefăcea..
Într=o zi, să fi fost cam pe la mijlocul verii, m-a luat cu el la lotul de la Uștubee.
Era mulțumit, în fire verzi, sănătoase, porumbul își lega mătasea galben-roșiatică.Un murmur ușor răsfira frunzele. În pacea tainică a amiezii, se auzea doar cum botul văcuței noastre rupea frăgezimea ierbii de pe răzorul lat.
Am ajuns în marginea pădurii Pintenoaica.
Talițul și-a scos cavalul.
Ascultătorii- eu și Bălțata- îl urmăream uimite;ca-ntr-o poveste.
Oricât m-aș strădui,nu-mi amintesc decât că, din senin,s-a iscat, mai întâi, un vânt, care tot creștea, iar pe cerul pe verii, a apărut un nor mare, tot mai mare. Izgonit, soarele a dispărut fricos.
Speriată, văcuța se smucea în lanțul ei, că bunicul abia o putea struni.
Ne-am îndepărtat în fugă de pădure, am găsit cu greu cleata.
Ploua în ropote amenințătoare, pietre colțuroase loveau din toate părțile. Agățată de mana bunicului, abia îmi târam picioarele.
Si-a scos nelipsitu-i jerseu, și așa ud, a acoperit spatele vacii, iar pe mine m-a ascuns sub burta ei caldă.💖
Talițu nu mai este de mult...
Undeva, într-un colț de suflet, îl zăresc, din când în când, înalt,uitându-se în toate părțile, așteptând să-și potolească cerul șuvoiul.
Și vocea lui șoptită: măi fete!💓
Așa mă alinta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu