bastonașe arămii

  Toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții, își răsfira, generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.Ieșeau prin ferestre.Ca niște degete strâmbe .

 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că, de rea ce este, doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi...

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, talițu, bunicul meu  patern,și-a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate, linioarele s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.

Talițu era pădurar.
Pentru  arbori...
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.