lumina unui gând

 povești pentru prieteni.

Asfințit de soare în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului.

Vânători, Neamț.

Parcă n-ar conta durata. Nici chiar toate locurile văzute.

De fiecare dată, când plec în vreo drumeție, cum trec de jumătatea ei, aștept să se întâmple acel ceva, țâșnind ca o scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor.

Ce se întâmplă mai apoi parcă n-ar mai conta chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine contează pentru mine,contează acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de nori, vălătuci verzi acopereau zarea.

Copiii uitaseră oboseala și căldura zilei.

De pe băncuțele așternute ca la școală, ascultau

vocea preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

Am închis ochii, poate că am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea, toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și înfiorare, nicio grijă, doar gândul mereu mai departe, în pacea tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

„Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare cu ochii și zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.