„e glasul echinoxului de toamnă”

 Te uiți la  arbori, iei seama  la pomi, la  frunze, la  flori.

Prinzi  pe sub pleoape  rătăcirea unei molatice poteci, care-și caută  și ea rostul, nedumerită  de  câte  frunze  se prind într-o horă  veselă. cu muzică proprie.

Gândul îți fuge la  anotimpurile  devenite, deja trecut...când  toate câte au fost verzi și-au scos căpșoarele de frunze, au crescut sub mângâierea soarelui. Au râs în dimineți însorite,și-n zile calde cu limpezi atingeri de soare.

Au țâșnit în vârfurile degetelor, pe rând..,unii s-au trezit în mugurași, alții au fost strămutați.

Au dormit sub pulbere de stele.

Dintr-odată, ca și cum o mână colosală i-ar fi pălmuit, au început să pălească. 

Rând pe rând..

În zvâcniri de sânge albastru, cu esența lui tare, nucul își ține cu dinții ultimele frunze. Nu poate rămâne gol-goluț, ar fi prea de tot...

Doi pași mai încolo, un pui de tei își plânge vara, în batistuțe tivite cu galben.

Nici castanul nu se poate lăuda că mai are vigoare. Frigul nopții trecute i-a dezgolit brațele.

Cămașa? ferfeniță.

Își trage pălăria pe fruntea lui lată de culoarea cărămizii.

Este, totuși, un domn.

Câteva ramuri de dud s-au strâns laolaltă, într-o largă fustă creață,verzuie, cu picățele gălbui.

Din partea cealaltă a curții, stejarul clipește mândru.Nu se teme, nimeni nu-l întrece. Este cel mai trupeș.

Unul în spatele celuilalt, chipeși în plină forță, ulmii sfidează capriciile toamnei.

Hohotesc în bărbi stufoase de verde trufaș.

În pătratul lor fragil, mărărițele se apleacă gânditoare către admiratorul lor firav, smochinul. Le-a surprins frigul în fustițe transparente, cu bretele subțirele. 

Se lasă îndoite de mijloc, cum să învingă ele vântul?

Rele de gură,buruienile își dau coate că mlădioasele scânteioare și-au rătăcit umbrelele..

În mers de regină, nepăsătoare și mândră, toamna își duce trena ei de gânduri, frunze și petale...

Gina  Rizea

”Ascultă, Doamnă!

Ascultă glasul echinoxului de toamnă

Ce aiurează-n vârful unui plop

Strident,sar înțelept ca un Esop..

În locul veveriței de-astă vară,

Pe care pădurarul vrea s-o-mpuște

( fiindcă-ncercase să te muște)....”

Ion Minulescu