S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.
dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a
avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică, uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
De-a lungul timpului, aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.
În toți anii mei școală, cât am fost elevă de gimnaziu și de liceu,liceu am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțulet negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie,lucioasă.
În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări șorțuletul negru era înlocuit cu unul alb, cu multe cute, bine călcate.
In vremea aceea a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu, uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu a apărut o alta uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus in discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport, de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce, ele permit intrarea posesorilor în școală, fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori /familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat. Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui.
Uniforma școlară este un mod de educație; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri, îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.Părerea mea.
p.s. vă este dor de liceu, așa, cu uniformă, cu tot?
Mie, DA!!💖
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu