o lume din altă lume

Există un  loc-parcă aș vrea să se numească altfel, nu  Parcul Ștrand--  unde  mă duc pașii,  în toate anotimpurile.  

  Un loc cu mult verde foșnitor  din primăvară până  când  toamna   scaldă în rugină  frunze , arbori,  poteci... 

Mi-e dragă liniștea locului, tandră ca  niște brațe iubitoare,  mi-e drag lacul  despletit  în câteva  cărări liniștite, pe care doar  bărcuțele le  ating, mi-e drag cerul răsfrânt printre  unde!

  Dar mai drag și mai drag îmi este  să  privesc  nu doar cu ochiul   adunările de  ”omuleți„, în pâlcuri,, la poala arborilor vârstnici!

  Nu știu cum or fi apărut, poate  că  au țâșnint  din   vârfurile rădăcinilor pitite  prin iarbă, poate  că  sunt  doar  arbori  bătrâni, retezați, de-a lungul anilor.

 Oricare le-ar fi originea,  omuleții sunt  adorabili  în  lumea lor fără grai.

  Dacă te uiți cu atenție, descoperi  figuri  și grupuri mărunte, ordonate într-o dezordine , cumva, studiată  o mamă își ține pruncul la sân,  un bătrân le  vorbește sătenilor cu capete plecate,  oștenii  așteaptă  doar  semnalul de luptă,  niște pitici fără felinare tocmai s-au întors de   muncă, un  căpitan și  însoțitorul lui  își caută drum....

Timpul  a pietrificat, în felul lui, această lume  minusculă, tăcută, ieșită printre ierburi, privind  lacul,  rotirea anotimpurilor,  poate  chiar cerul, în nesfârșirea lui...