când clipa rătăcește stingheră

   Dimineața îmbrăcase  haina ei de frunze jilave, cam țepoasă  pentru început de noiembrie.

Eu și  prietena mea, Maria, tot amânaserăm  vizita în niște locuri  dragi.

  Ca și cum  ne-ar fi  intuit dorința, soarele 
binevoitor ne-a întâmpinat chiar de la intrarea în  Gheorghe Doja!

 Ziua se și schimbase la față!

În mersul ei  studențesc, își pusese un strop de larmă veselă, cam  modestă după părerea  noastră. 

Călcam sfioase,Maria  venea  după mulți, mulți ani, eu mai fusesem, dar tot  emoționată  eram.

  Ne-am dorit să ajungem, mai întâi, în   amfiteatru,m-am uitat pe vizor, curios lucru, la  imensa catedra  unde  i-am ascultat de atâtea ori  pe profesorii noștri, regretații. Marin Z. Mocanu,proaspăt întors de la Sorbona, renumitul eminescolog, Augustin ZN Pop,  cunoscutul folclorist,Gheorghe  Vrabie, Gheorghe Dragomirescu și mulți alții, acum  am zărit  un preot, în bănci - liniște,  un student  lua  notițe, cumva...

  Am cutreierat  culoarele cam  tăcute ( ici- colo se zăreau doi/trei studenți), am  mers chiar într-una din sălile bibliotecii, care și-a păstrat locul. 

 Am lăcrimat cu duioșie și recunoștință, văzând că una dintre sălile.  unde chiar am susținut cândva examenul de „Teoria  Literaturii”, poartă numele  excepționalei noastre asistente pe atunci, Luiza  Petre Părvan.

Ne-am întors în amfiteatru, venise o studentă,  am rugat-o să ne facă o poză....

Mușcate la ferestre, liniște, prea multă liniște, afară  toamna  își  cerne soarele sfios printre  frunze și  plante, aleile  se mai opresc obosite de vreme, căminul pare  ușor încremenit în uitare, ne așezăm pe o băncuță.

 Doamne, unde sunt  toamnele acelea  vesele,cu zumzet atât de plăcut, cu aripi crescute din suflet,pregătite  pentru cel mai temerar zbor?

octombrie

 haiku

Vals fără note

Încă aramă pe crengi

Tăcut cavaler.

”Aventura doamnei ministru”

adaptare după piesa lui Branislav Nušić, ”Doamna ministru”.

”Când lumea moare de râs, tot tragedie este...”

Să râzi cu poftă, văzând o piesă bună, bine jucată, pe scenă, în niște vremuri cenușii, poate fi un mare cadou.

Prin talent, multă energie creatoare, efervescență molipsitoare, parcă, și tot atâta efort, actrița Luminita Borta adună în ” Teatrul Independent Pitești, ca-ntr-o mare familie, persoane care, prin educație, cultură și preocupări și-au păstrat simțul umorului.

Creată în 1929,” Doamna Ministru” este piesa dramaturgului Branislav Nušić.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre el, într-o oră de dirigenție, în clasa a IX-a, când diriginta noastră, doamna Liana Alexandrescu, excelent pedagog, profesoară de Limba latină, ne-a spus câteva șarade, semnate de Nušić.

„ Când în fața parantezei este + (plus), băiete, paranteza, paranteza șterge-o cu-un burete”.

” Într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei, o știu și băieți și fete, este egal cu pătratul ambelor catete”.

Jucată, prima oară, la sfârșitul secolului al XIX-lea, piesa și mesajul ei nu și-au pierdut nicicum autenticitatea.

Aceleași metehne, același”stil„ al unor personaje lipsite de cultură și de patriotism, de educație, sunt atributele unor indivizi, în cazul de față, mai ales ale unei femei. Orgolioasă, invidioasă, parvenită, ea vrea să acceadă către putere, să devină ” Doamna ministru„, mai puternică decât molâul ei soț, care vrea și el să ajungă ministru, și chiar ajunge, dar dorința lui ” să rămână și curat” nu se potrivește deloc cu a consoartei.

La foarte puținele ei clase, doamna ministru, a cărei aventură tocmai am urmărit-o,are pretenții serioase, așa că își schimbă total stilul de viață, că așa ar spune „eticheta„. Comandă 600 de cărți de vizită , vrea să-și ”mărite„ fiica, măritată de altfel(nepotrivit aspirațiilor ei), cu un consul onorific din „nica..gua/ura„😀, sperând că va rămâne ”doamna ministru”, cel puțin trei ani.

Socoteala ei nu prea se potrivește cu ceea ce se întâmplă în realitate, astfel că își pierde repede privilegiile, mai ales plimbarea cu trăsura ministerială, mersul gratuit la teatru și ”ETcetera”.

Prin umor spumos și sănătos, prin satiră, comic de situație, de caracter, de limbaj și de situații, toate jucate frumos, natural, comedia „Doamna ministru”, în interpretarea unor actori talentați, a topit astă seară granița dintre comedie și realitate.

Felicitări, Teatrul Independent Pitești, admirabil condus de actrița Luminita Borta!

Toate reacţiile:

1Miara Angelica

zestre de suflet!

 povești pentru prieteni.

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară pieziș printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuți...tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat. Se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.
Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil,gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat, colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici negru și alb,o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești.
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema, de câte ori urca cineva, cu vreo treabă.
Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu gândurile mele

Premiul Nobel pentru Literatură, octombrie 2024

  ”Era  ceva ce-i stimula  întreaga  ființă, avea senzația că prin el treceau mii de  volți.Corpul ei era unul deposedat de orice dorință sexuală, era forma unei contradicții, din care orice urmă de frivolitate bizară dispăruse. Nu-i inspira  compasiune, ci un fel de întruchipare a sacralității.Nu putea fi numită nici ființă umană, nici fiară sălbatică, ceva între plantă și animal, o  creatură bizară.Era armonia tăcută ce amintea de esența originilor și de eternitate.„

„Vegetariana„

,de Han  Kang,laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, 19 octombrie 2024

La cei 53 de ani,  autoarea  sud-coreeană are o operă bogată:.

„Mâinile tale reci, Povestea florii
purpurii, Cântecul cântat liniștit, Vegetariana,  Dragostea și ceea ce cuprinde, Timp pentru greacă,  Eternul model galben, Recuperarea omenirii,  Seara pusă în sertar, Tânărul vine, Cartea albă, ”Vegetariana„ și multe premii.

Un prieten drag  mi-a trimis alaltăieri seară, în format electronic, ” Vegetariana„, tradusă și  la noi.

Un roman modern, conceput  din  trei secvențe„” Vegetariana”, ”Pata  mongolă„, „Copaci  în flăcări„

O carte despre însingurare, despre  totala nefericire, într-o lume care caută fericirea, un strigăt  în care se adună disperarea  mai multor existențe crâncene, fiecare  cu frustrările sale, cu propriul zbucium, asemenea unor umbre, care  trăiesc în întuneric, în nesiguranță.

Personajul principal este  Yeong-hye, vegetariana, o  tânără femeie coreeană, aparent simplă, închisă, parcă, după o ușă fără clanță.

Prinsă într-o căsnicie , ca într-o  cușcă, femeia  are niște vise stranii, pe care, de la o vreme, nu le mai poate separa  de realitate. Sunt  vise de o mare cruzime,  cu sânge și suferință, pe care ea  nu le poate  povesti nimănui, pentru că   niciodată nu a primit  grijă, atenție, empatie. Așa că, renunță la  consumul de carne, comportament care pare total nefiresc pentru cei din jur. soț,  rude apropiate, cunoscuți, consumul de carne fiind pentru ei un instinct uman, în vreme ce  vegetarismul, pur și simplu, sfidează acest instinct. 

Nimeni, absolut nimeni,  nu face  nici  cel mai mic efort spre a o înțelege. Se creează  o contradicție monstruoasă între această fragilă ființă  și restul lumii în care ea trăiește.

Scenele  descrise sunt terfiante.

Domnul Cheong, soțul ei, este un tip  dur,incapabil de a o iubi , pentru el vegetariana  este  doar” nevastă-mea„,  o străină, de  ale cărei sentimente/ trăiri/  spaime/ întrebări  nu-i pasă  și de care, după o spitalizare  la psihiatrie, unde ajunsese   după nereușita unui suicid  în fața întregii familii,  se descotorisește  cu o naturalețe stupefiantă, fără nicio remușcare, ” ca și cum femeia ar fi fost un ceas  sau un produs electronic  stricat”. 

  In- hye, sora ei mai mare este  o copie  ceva  mai puțin complicată a  vegetarienei, o femeie  delicată, grijulie cu toți, inconștientă, cumva,  de  profunzimea  ei sufletească, abandonată  multă vreme. Este singura ființa  care, după niște luni bune de abandon,   ii va fi alături surorii ei ( lipsa ei de înțelegere a dramei vegetarienei o împinsese, fără scăpare  într-un spital cu  reguli extrem de  crâncene).

Soțul ei,cumnatul   vegetarienei,  absolvent al  Universității de Arte,este artistul  neînțeles, el însuși o ființă care  își  sondează profunzimile, experimentând . Într-un moment la care  nu sperase, descoperă în  cumnata lui,  vegetariana, rămasă singură, retrasă în  lumea ei neînțeleasă,  

copacul solitar, crescut în sălbăticie, cu ramuri ce se înalță, nestingherite, către nicăieri.

Era  „genul lui”!

În ”Pata  mongolă„, autoarea  realizează  câteva pagini, care  luminează, neașteptat, tenebrele țesăturii  sufletelor  unei familii  urâțite  de  răutate și de   lipsa  emapatiei, care contrastează puternic  cu  întunericul în care se zbat  toate personajele. Este  triumful artei, prin care, pentru  puțin timp,  urâtul  își  leapădă  haina, lăsând  să se ivească ceea ce căuta  artistul neîmplinit, până atunci, femeia urâtă își deschide porii  sufletului, inspirând calm și tăcere,  florile și frunzele pictate pe trupul ei tăcut se adună într-un  liant sublim, mai puternic decât realitatea  ”sânii i se rotunjiseră, devenind  mai cărnoși și mătăsoși.Talia ireal de subțire îi scotea în evidență conturul curbiliniu al trupului, era atrăgătoare, așa  cum era,  trupul nu incita la pasiune carnală, ci mai degrabă te făcea să-l admiri în tăcere”.

El și ea, cu fața ei dezolantă ca un deșert,  semănau cu două plante uriașe,  se căutaseră, se  găseau...

Părinții fetelor, prezenți în  prima parte a  romanului (  tatăl,  cel mai sadic din  toată  țesătura  de situații, decorat cu Ordinul Meritul Militar,pentru că luptase în Războiul  din Vietnam) sunt,-așa   văd eu-  adevărații declanșatori ai îngrozitoarei drame.

Dacă vei citi romanul, vei  descoperi că sadismul unui tată poate atinge limite nebănuite ale cruzimii. Mama, fără a  fi atât de crudă,  nu înțelege  nimic din suferința  fiicei ei;  aș zice  că  suportând  brutalitatea bărbatului, este părtașă  la  accentuarea dramei vegetarienei.  Prin nepăsare, fiul lor, Yong-hon, este copia tatălui.

Ultima parte a cărții surprinde  imagini  dintr-o natură ,o pădure,  pe cât de   frumoasă, pe atât de halucinantă,  în care  toți copacii din lumea asta sunt frați și surori ”Nenumărații copaci pe care îi văzuse în viața ei, valurile de păduri ce acopereau întreaga lume ca o mare nemiloasă, lipsită de suflet, îi învăluie trupul extenuat și i-l ridică în aer.„

”Vegetariana ” este  un roman, cum nu prea am mai citit. O carte despre  un timp lipsit de  bucurii și de spontaneitate, când oniricul coboară amenințător in real, dominând spiritul , dar si fizicul, un timp, în care ea, vegetariana, ” dreaptă și țeapănă  ca o nălucă”, într-o noapte umedă și târzie se transformă într-o masă indefinită de întuneric și de apă.

”Când visăm,  luăm totul  drept realitate. Dar atunci  când ne trezim, știm că n-a fost nimic... deci, într-o zi ne vom trezi și atunci...„

( imaginile  nu-mi aparțin).

și arborii grăiesc

 Este ulm; nu știu când s- a ivit, eu l - am descoperit intr- o primăvară. Tocmai își pusese haine noi de Paști. Strălucea măreț în lumina soarelui de mai; mă întrebam cum de și- a delimitat el, cu mintea lui de arbore,locul aproape de poartă; intuiam ceva protector în ținuta impozantă de paznic al curții.

A tot crescut: frumos, bogat, încrezător. În curte sunt mai mulți confrați, câțiva au obosit prea repede, și-au adunat brațele osoase în semnul abandonului.
Chiar și după seceta usturătoare din vară, el si- a păstrat demnitatea.

Hainele i s- au zdrențuit, au căzut...el tace .
Ca un înțelept ce este

despre...de toate, la întâmplare

povești reale, pentru prieteni.

Apreciez orice fel de muncă, chestia este  să fie corectă, adică, dacă te-ai angajat  să  realizezi ceva, ceri bani, atât cât crezi tu  că ți se cuvin, stabilești data/ ora, procedează ca atare.  
Să fie mulțumite ambele părți, nu-i așa?

Pe vremuri, când ceva nu  funcționa  cum ar fi trebuit, dacă era vorba despre relația ta cu o instituție a statului, cereai o audiență undeva, mai sus. 
Era un tip, sper să nu greșesc,Alexandru, la partid.  Nu mai știu ce rang purta, oricum, într-o situație, după ce luasem concursul pentru  ocuparea unei catedre în oraș, dar mă trezisem suplinitoare după câteva luni, m-am înscris  la acel personaj în audiență...anticameră  fără scaune, bineînțeles, pentru că nu te duceai la odihnă, birou  foarte elegant, el, grizonant ( nu  este rău  nici „grizonat”, zice  DOOOM),  costum impecabil, atmosferă relaxantă.

Zice:”aveți 3 minute să  spuneți  pentru  ce problemă  ați venit”.
 Am crezut că leșin. 
 Am plecat, fără să aștept să treacă minutele. 
   Tot la partid, dar, în altă clădire, cam tot în aceeași  perioadă, pentru că voiam să rezolv situația, am ajuns la o  tovarășă.Blondă, înaltă, frumoasă, mai  în vârstă decât mine,C.S. Fusese informată în legătură cu problema mea, așa  că m-a întâmpinat atât de cordial, că nu-mi venea să cred.
  Îmbrățișându-mă, mai/ mai  să plângă pe umărul meu, mi-a spus  că ceea ce mi se întâmplă este nedrept, dar că nu poate face  nimic,  ministerul  trebuie să rezolve etc...
Mai mult buimacă decât trează, am ieșit în stradă, m-am scuturat  un pic să-mi revin și mi-am zis că nu trebuie să mă dau bătută.
În situația mea, mai erau  câteva colege de meserie. 
Una dintre ele avea tatăl, fost „lucrător  la partid”.  Ne-am adunat noi, era și  domnul de față, am scris un memoriu ( treaba a durat până noaptea târziu).
L-am trimis  ”sus”, la minister. 
După nu știu câtă vreme, a sosit răspunsul:eu și încă o colegă eram primite la Aneta Spornic, ministra.Emoții, stres, așteptare, în sfârșit ne  vine rândul. 

Un birou cât o sală de clasă, covor în care ni s-au afundat  încălțările, perdele elegante, o lustră, ce lustră...
 În capătul biroului ”spaima „ noastră, așezată în fotoliu,deux-pieces cam presant peste pieptul voluminos, buze strânse, sprânceană  ridicată. 

După câteva  minute, am ieșit la fel de amărâte cum  plecaserăm de acasă. 
Ne aștepta tatăl colegei.  I-am povestit  noi tărășenia, de-a fir a păr, că nici nu era cine-știe-ce...Împreună, reveniți acasă, a trebuit  să  mergem la „județ”,  pentru a relata cele petrecute la București.  Purtător de cuvânt-domnul care ne însoțea, fie-i țărâna ușoară! 
Din tot ce-i spuseserăm noi a reținut  ceva:
”-  Tovarășu...( se adresa  omului de la  județeană), domle avea  femeia niște țâțe uite-atât, revărsate, domle pe birou....”.
Mie și colegei  nu ne venea să credem ce auzim, ne-a cuprins  râsul, dar ce râs, mai/ mai să dăm în plâns.
Aveam să-mi rezolv singură problema, abia în anul următor.
Alte emoții, stres, că nici nu mai vorbesc.
Eu, în cabinet la minister, în fața a  doi inspectori extrem  de răi.
B. și B. 
Rețin doar ochelarii lor aproape negri . Și o parte din dialog, în care  nu-mi venea să cred că  puteam fi atât de dârză.
A fost ceva  ce nu credeam că mi se întâmplă. 
 Dar am reușit.

De câteva săptămâni, traversez fel și fel de probleme. 
Nu au legătură cu profesia pe care  n-o mai practic.Fac parte  din existența mea de  cetățean. 
Nu-mi place să vorbesc despre pensie ( am o stare aiurea de tot, când vine  vorba despre orice situație care are legătură cu  statutul de pensionar), așa că nu intru în detalii.
Chestiunea este că, acum, pentru a rezolva orice problemă, îmi trebuie mai  multă energie decât în  tinerețe, tot atâta calm,mulți bani, de fiecare dată, absolut peste tot.
Nu-mi place tristețea- nici a mea, nici a celor din jur.
Și, cu toate astea, când  mă ”lovesc „de personaje obraznice, neserioase, lipsite de  bun-simț,  arogante,simt cum calitatea  vieții mele îmi strivește cu bocancii  bucuria aceea  măruntă pe care aș vrea să o trăiesc în liniște. 
Pentru că este doar a mea!

p.s. va fi a  treia seară de joi, din lună, când nu  pot merge la concertul Filarmonicii Pitesti, deși, stagiune de stagiune, de vreo 10 ani, mi-am cumpărat abonament,indiferent de costul acestuia 
Motivul? în locul concertelor  simfonice, se  susțin  seri de muzică rock etc, la care abonamentele nu sunt valabile.

Un basm fără formulă finală

povești pentru prieteni.

Știi cum se spune: dacă vrei să  afli pulsul unui oraș,  uită-te în ochii femeilor.
 Să citești atent.

Cum celor mai multe turcoaice  li se zăresc de sub voaluri doar ochii, ai crede că pentru toate viața are același curs adumbrit

„Cine este departe de ochi este departe și de inimă”, zice un proverb turcesc.

Toate prietenele mele l-au urmărit, fascinate, la televizor  fără vreo întrerupere, pe Magnificul Suleiman și aproape  toate au fost cel puțin o dată în Turcia,
Cred că  lipsa mea de interes pentru acest colț de  Europă, alungit în Asia,  are legătură cu ceea ce am învățat în școală la istorie, ți, mai mult ca sigur, se leagă de mesajele  poemelor pe care, an de an, le-am  tot fărâmițat cu elevii mei.
În paranteză fie spus, cred că  unii dintre ei și le amintesc și acum.

Cum spuneam, greu m-am lăsat convinsă  să plec într-o excursie  la Istanbul. 

O excursie de doar cinci zile, cu suficiente obiective în
 program: o croazieră pe Marea Marmara, ~Catedrala Sfânta Sofia~, ~Moscheea Albastră~, `~Hipodromul`,Palatul Topkapi~; bazilica Cisterna, Dolmanbahce Palace și   nu putea lipsi, categoric, Suleimanie Camii~.

Istanbulul ne-a întâmpinat cam cețos, burnița când am pornit în prima plimbare. Treptat, soarele și-a scos degetele, apoi și-a arătat fața roșcovană.

M-au cucerit imediat străduțele pietruite, pe care furnicarul de  pași și de  glasuri  se pierde printre  sutele de  buticuri, de unde cineva te cheamă să cumperi. 

Se vinde orice:  peste, ceai,  înghețată, rahat ( toata lumea  știe că  mama lui este Turcia), porumb copt/fiert, aur, argint, ciorapi, blugi, pepeni, alune coapte,  fistic, suc,  chebab, ceai- cel mai  gustos din cate am gustat vreodată-, poșete, sandale, covrigi, măsline, sarailii,  halva, șaluri, bluze, 

șalvari, coronițe, mirodenii, brânzeturi, magneți, prosoape, agrafe, papuci,narghilele. (am cumparat una foarte frumoasă).

Se vinde și se cumpară oriunde. 

Oricum. 

În magazine înghesuite, ca abia ai loc să te miști un picuț.

 La tarabe, pe jos, pe  marginea străzii..tramvaiul trece cam la o palmă/două de multe ferestre.

Bonuri fiscale? pe ici, pe colo..

Tocmeala face parte din  ritualul cumpărăturilor. 

Primul preț te sperie, urmează  discuții, el, turcul , își lovește fruntea, nu-i vine să creadă că îndrăznești să  spui alt pret...dacă  intri în joc , cu greu scapi fără sa cumperi ceva.

După cum ai noroc.

Altfel, vânzătorii sunt foarte simpatici.(nu am văzut turcoaice  vânzătoare) 

 Îmi spunea cineva că, dacă în societate, pe stradă, femeia este  în spate , acasă, se schimbă treaba: ea este șefă.

Se vede treaba că  în spatele a ceea ce se mișcă  neobosit ,  din zori ( la cinci fix, se transmite slujba) până noaptea târziu- să nu uităm că Istanbulul numără 18 milioane de locuitori- exista o administrație foarte serioasă. 

 La miezul zilei este mare dezordine, chiar mizerie, peste tot. Dimineața, străzile sunt ca-n palmă.

 Și tot așa..

Să-ți povestesc câte bogăție există în palatele văzute?numai în Dolmabahce ar fi 95 kg de aur..

Să-ți spun despre cât de sinistră am simțit că trebuie să fi fost viața femeilor din harem?

cîte sute de tipuri de nestemate sunt în sala trezoreriei? cât de bogat ornamentate  sunt sălile palatelor, ca să arate că sultanii erau foarte puternici, când, de fapt, ei erau faliti?

Da, putem povesti multe . 

Și mult. 

Să nu uit- în sala armelor, din Topkapi,  între atâtea  săbii, iatagane  dichisite cu aur și pietre prețioase, că nu le poți număra, pe un perete, se află și sabia lui Ștefan cel Mare. 

O bucată de fier ascuțit. 

Nu ai voie să fotografiezi, mi-ar fi plăcut să  vezi diferența..

ei, și??eu mă întrebam de ce a ajuns acolo..între timp, am reușit să o ~imprumut~de la cineva , care, la randu-i , a obtinut-o păcălind  strajnicia pazei).
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult  în aceasta odisee?

Croazieră pe Marmara!

Realitate si vis, albastru si pescăruși, povești, moschei,  turle, trandafiri roșii- cel mai frumos roșu pe care l-am văzut vreodată- piețe și străzi, palate și grădini,  lume într-un mereu  viu du-te/vino.
 În clipocitul apei.

 Și serile! vreo trei la număr- două , prima și ultima, într-un restaurant pe malul Mării Marmara Mii de lumini, cerul  nesfarsit de albastru, uite acum îmi dau seama că nu am văzut deloc  luna , zeci de pescari, lăudându-se cu prada pândită toată amiaza, muzică tristă, prea tragică, un fel de chemare a depărtării, lume de prin diverse colțuri ale Europei..

O plimbare cu metroul! trecerea din Europa în Asia, pe sub apă, o singură statie, ne-a explicat o româncă stabilită în Istanbul de vreo douăzeci de ani..

Văzut în lumina candelabrelor, țărmul asiatic are ceva din  legendele citite în copilărie, ceva care amintește care  ar fi  fost  originea așezării, numite pe rând: Simbol, Istanbul, Istanbul,  Bizanț, Constantinopol, Istanbul.

 Legenda despre Zeus și primul sau cal, Byzantion.

sau

Istanbul .

Un oraș înființat, cum spune altă legendă, de către regele Byzas, fiul unui semizeu- Semistros Trac, la rându-i, fiul lui Poseidon și al Kerosenei.

Istanbul,un loc despre  care, cum  zice oracolul de la  Delphi, àr trebui să fii orb, să nu-ți dai seama cât de frumos este.

A fost o experiență inedită- nicio țară nu seamănă cu alta, civilizațiile sunt, de fiecare dată altele, acum, însă, a fost chiar altfel. Am ~furat~foarte puțin dintr-o lume în care trecutul și prezentul se află așa, ca pe un covor mișcător- vrajă și realism, poveste și trai aspru, frumusețe și muncă dură,strălucire, ascunzând un trecut mult prea sângeros, aparențe, ascunzișuri, căderi, triumf, desfătări, departe, mult albastru, cu parfum exotic, trandafiri roșii, aur, în cele mai neașteptate forme și împletituri,o lume greu de înțeles.