sub umbrar de duzi bătrâni

💖povești pentru prieteni

Se întâmplă, așa pur și simplu ca, fără vreun efort de  gândire, în memoria afectivă să se trezească ceva asemenea  unui resort viu; lucruri sau întâmplări presupuse pierdute prin uitare să tresară ca o fereastră ce se deschide la o simplă adiere de vânt.

Nici nu știu cum m-am întâlnit cu imaginea asta,din”Roumains francophnes” ,o fotografie  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în1920.

  Undeva, într-un colțișor de suflet, ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere: inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 

Poate că eu însămi voi fi trăit, oarecum altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.

 Ce știu perfect este că  într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre, sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles magia  ce se țesea sub ochii mei de copil. 

 Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.

 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 18/ 19 ani- venea de la „apă”.   

Un soldat blond, înalt i-a  ținut calea.   

Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă. Fiind vară, erau  cazați în  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.

Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .

 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva, ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.

Peste câțiva ani, fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 

 Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea,de câteva ori pe an, de la Urziceni.

  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau, mai trist, la câte o despărțire.

Că așa este viața.

 În urmă cu vreo câțiva ani, când  sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând  aiurea, când către cer, când către merii din curte.

 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!

  În  sufletul meu,  ei  rămân cu magia  clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...