povești pentru prieteni.
În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata își urma drumul printre lanuri înflorite de porumb.Văcuța rupea smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.
Ca de obicei, citeam. Cred că aveam vreo doisprezece ani.
Acum, când văd cu ochii sufletului clipa aceea, mă întreb cât de mare curaj aveam eu, cât de încrezători puteau fi părinții să mă fi lăsat singură în mijlocul câmpului.
Soarele trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia un vânticel atât de mângâietor..
Ca o mână colosală..
Am ridicat, involuntar, ochii din carte.
Ascultam liniștea!
Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit că mă contopesc cu tot:cer, soare, câmp, liniște monumentală.
Deseori, în viața mea,în momentele de eu cu mine, am încercat să prind clipa aceea.
Nu!
Nu s-a mai repetat.
A fost unică!
Am iubit-o intens.
Cred că a fost o clipă de grație!
Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se lăsase noaptea, conducătorul grupului ne-a invitat undeva, unde zicea că a mai fost .
Am urcat cu telefericul.
Likavito-,„Ostrovul lupilor”.
Ne-am oprit, fiecare se bucura în felul său.
Desupra, nesfârșit, Cerul , de un albastru cum nu cred să mai fi văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.
Undeva, în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând printre vapoare.
A durat o clipă-am ascultat depărtarea.
Eram o părticică din ea!
Fericirea?
Eternitate de-o clipă! 💖
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.