în zbor de cocori

  povești adevărate pentru colegii mei  de clasă, de va fi să ne vedem.

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în
calendar,Nestingherită, vremea își toarce povestea, or fi plecat, și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut vreodată zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?

Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.

Și începe școala.

Mi-aș dori să fiu,din nou,școlăriță sau mama școlarilor mei, ori, bine lasă, m-aș mulțumi să fiu profesoara debutantă cu aripi crescând din suflet.

Nimic nu se întoarce, timpul este necruțător.

  Nu pot să privesc începutul anului școlar oricum, așa că, din noianul amintirilor culeg doar cu vorbe două portrete ale profesorilor mei de liceu.

   Cu porecle, că asta au făcut mereu copiii :și-au numit profesorii, așa  cum i-au perceput.

babacu

Nu râdea niciodată.

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, il făceau mai de temut decât atitudinea.Ochii mici, cenușii ne țineau atent sub observație, astfel că in clasă nu se auzea nicio șoaptă.

 Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," "miei", „la păscut”.
Daca nu folosea creta, cu care in timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla, se mișca încoace și încolo,ca un titirez, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.

După primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda. Cine promova la el era un om fericit. Nu exista lecție de zi, așa că: aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerină erau teme de care nu aveai cum să scapi nici in visele tale de adolescent îndrăgostit.

 Notele primite frecvent erau cele de 2, unii, mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6, dacă știau teoria perfect si nu puteau rezolva problema dată. Câțiva aleși de soartă erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.

Până la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape tot manualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .

La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.

Doi ani ne-a fost diriginte; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi, despre gândurile și speranțele noastre . 

La banchetul de absolvire, când l-am imortalizat în poză, l-am văzut râzând prima oară. 

Rebelul M.C.a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hoți .

S-a distrat babacu!😀

Nu l-am mai revăzut de atunci niciodată; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit.

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe. 

Un fel de duioșie, amestecată cu un respect, de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală, a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă. 

Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică ; deseori am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel, pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .//

  domnu  Stas

Privire cenușie, păr argintiu, dat pe spate.Camgăr bleumarin, revere și mâneci tocite de atâta purtat, greu de imaginat cum rezistau dungile perfecte ale pantalonilor, dacă te gândești că  două ore pe tren  nu însemnau  deloc puțin.Cred că era  singurul costum pentru școală.
În vocea lui auzeam  sâsâitul ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.
Domnu Stas ( năbădăioși sunt adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată,domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului. Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc),despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni.

Să-ți spun cât mă chinuiam cu afurisitele de  planșe? câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă nu cred să fi avut media 10.

Deunăzi, într-o librărie, vânzătoarea a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță..
Mi-am amintit de Domnu Stas. 

Și de scrierea lui  înregimentată între  linii perfect paralele.

Și m-am întrebat, așa pentru mine:oare cum mă porecleau elevii ? 😀