podul

 povești adevărate pentru prieteni

„A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri....”

Lucian Blaga.

Se rotesc, în voia lor, anotimpurile.
Nu poți uita timpul care  s-a dus, pentru că îți aparține, există  în tot ce ești.

Înaintăm, împreună sau separat, pe cărări bătătorite, urcăm poteci

șerpuitoare,  alergăm, ne poticnim, așteptăm o clipă de răgaz.
O luăm mereu de la capăt.Cu speranța că mâine va fi mai bine.

Pe când aveam vreo trei/ patru  ani, Podul de peste Argeș, era marea noutate pentru mine. Agățată de  fusta mamei  sau  ținută strîns  de palma tatei, îl traversam, mergând la bunicii materni, din Ziduri.

Era ceva  cum nici în basmele  lui Andersen, citite  cu prietenele mele  din cartea zdrențuită de atâta lectură, nu  întâlnisem.

Un colos sprijinit  pe  multe  picioare de metal și de piatră.

L-au construit nemții, în timpul războiului.  Asta aflasem de la tata.

 Podul era așa  de  măreț,  că nici Argeșul, cât era el de învolburat primăvara, după topirea zăpezii,nu îndrăznea  să-l lovească. Îl mângâia părintește.
Când am ajuns în clasa a III-a, a sosit, de la București, o echipă de specialiști să-i verifice rezistența, să mai repare câte ceva. Știu asta, pentru că fiul unuia dintre ei, Rodeanu Cezar,Titi,fie-i drumul lin printre stele, a venit la  noi în clasă.

 Disputam coronița pentru premiul  întâi!

Au trecut anii, podul de piatră s-a cam dărâmat, a toot venit mare Argeșul și l-a zdruncinat ..
Când, cu  vreo  câțiva ani în urmă, l-am revăzut, tot în fugă, că asta  este  viața, mereu o  goană către ce...mi s-a părut  doar o punte șubredă, care se  se zdruncina sub greutatea mașinilor, 

Dispăruseră  traversele, devenise  chiar periculos de folosit.

Mai apoi,în locul obositului  pod, s-a construit unul modern.

Când  mă gândesc la  Argeș, la satul meu  și la cel al bunicilor, mi se face  dor  tot de ”uriașul”peste care  sufletul meu de copil pășea  fără teamă. E ca și cum   aș auzi povestea învolburată a  râului  venit  din munte .

 Și mă gândesc, așa,  blând, la   vorbele  lui  Alexandru Vlahuță.

„Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă..și, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.

ca o tapiserie în mers

" Nimic pe lume nu este întâmplător".

  Vorbele astea le-am auzit de multe ori, rostite de unii cu emfază, de alții cu tristețe.

 Astăzi, cu gândul la anii mei:copila iubitoare a basmelor lui  Andersen, studenta, profesoara, mai apoi, ființa  de astăzi, mamă și bunică,am  redescoperit  lumina  unui drum.

 Și rostul vorbelor de mai sus.

Din noianul de imagini, s-a desprins figura primului meu profesor de Limba română, domnul Fulga, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie, recunoscut pentru erudiție și talent în toate satele din jur. La vremea aceea, nu prea înțelegeam cât de mare îți poate fi norocul  dacă ai un dascăl adevărat 

Înalt,îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la scoală , adesea, cu o motoreta vișinie "Simpson", impunea respect tuturor:copii, părinți, colegi.

 Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe-niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie și aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială,pe care, mai târziu,am transmis-o și elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție ca  noi să memorăm   în întregime textele frumoase din manual, fie în versuri, fie în proză. 

Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul".
  În marea mea admirație pentru profesor, intuiam, poate, dorința ca eu însămi  să ajung cândva profesoară de Limba  română.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când  am rămas  fără el, mi s-a furat, parcă, o bucățică de suflet.

 Două subiecte cuprindea teza: de povestit un fragment  din „Amintiri din copilărie” și câteva cerințe de gramatică și de vocabular.

Parcă văd cu ochii minții subliniată de două ori greșeala care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".

La sfârșitul tezei, cuvintele  scrise  parcă aveau glas :

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe teza mea. Transcrise în suflet,ele  m-au călăuzit  pe firul vieții.

 Sub o cruce albă, nu foarte departe de școala, unde ne-a învățat, Domnul Fulga  își odihnește pasiunea.

 Și erudiția. 

  Au trecut anii, am absolvit  secția ”real” a unui liceu teoretic foarte bun, apoi  Facultatea de Filologie.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.
Vremea fuge ca nebuna...aproape  40 de ani dedicați copiilor.

Sunt mulți, sunt puțini, anii  aceia sunt  eu.

Timpul își cerne mersul, în haina lor cu forme calme culorile toamnei se îndulcesc.

 Septembrie murmură o muzică  doar a lui.

Deunăzi, invitată într-o  emisiune la  Centrul Cultural Pitești, să  descriu drumul meu de profesoară, din  lumea gândurilor  s-a ivit figura primului dascăl adevărat care, într-un  fel  doar de mine știut, mi-a luminat calea.

Neobosită, lumina curge blând peste locuri și peste amintiri,impregnându-le  un sens care vine din interior.

”Viața fiecărui om este un basm

  scris cu  degetele lui Dumnezeu.”

Hans Christian Andersen, 2 aprilie 1805/ 4august 1875.

Parcă nu pot lăsa   ziua asta să fugă, fără un  gând  pentru  inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care  a  făcut fericiți  mii de copii.

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
 În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„

Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!

„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 

Și a devenit!

p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea   poveștilor?

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

„Noi știm ce suntem,

 dar nu știm ce putem fi..„ Hamlet, Shakespeare
(Mica Sirenă a Scandinaviei, o săptămână în lumea   lui Andersen și a lui Hamlet)

Mi-am dorit mult  să văd o țară nordică; s-a întâmplat  să fie Danemarca.

Și o părticică din Suedia, Malmo.

La

sfârșit de mai, nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare, rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.
Niște cârcotași din grupul cu care  am petrecut acolo o săptămână  friguroasă, care pe mine, una, nu m-a speriat, pentru că mi-am îndesat în geamantan  haine potrivite, zâmbeau ironic„ cum , mama dracului să fii fericit, dacă îțí începi ziua cu  4/5 grade și  vii acasă când termometrul  a mai căpătat  cel mult  10„?
Danezii își trăiesc viața lor civilizată, o viață lipsită de corupție și de păcăleli, alergând cu bicicletele, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, căruia timpul darnic  i-a desenat pe frunte și pe obraji un fel de răboj nobiliar.Nu contează nici  frigul, nici vântul,contează doar el, omul. 

Este greu să înțelegi fericirea celui care și-i iubește  doar pe ai săi.

M-am gândit la un proverb de-al lor: cine te înșală prima oară te nedreptățește; dacă te înșală a doua oară o face pe dreptate, te ia ceea ce ești.
 Și m-am gândit  așa, fără să  vreau, la noi, la înșelătoria perpetuă...

 Am văzut multe lucruri

în țara lor rece cu vânturi tăioase: palate dăinuind peste secole-Amalienborg și Rosenborg,  magice castele:Kronborg, Fredensborg, Fredederiksborg,

monumente istorice, turnuri, muzee și porți, bijuteriile  coroanei, rochiile reginei, marea și verdele copacilor, grădini  ca-n povești

și bulevarde largi, foarte curate, străzi ale marinarilor de odinioară, colecții de vase pescărești ancorate cu ale lor catarge împodobite  cu steagul danez,  istorie și arhitectură, hoteluri  și  simboluri ale regalității,vestigii și colonade, tablouri și tapiserii  uluitoare, argintărie și mobilier exorbitant,buticuri  cu haine create de nume celebre, antichități,vechi metereze, motive albastre și verzi, cristaluri și  sticlărie scumpă, mori de vânt, niște cochete picioroange , mișcându-și  alene rezistența, statui  de ieri, piețe și fântâni, hoteluri moderne ( cel în care am locuit are  23 de etaje- din  patul meu  vedeam uriașa lebădă într-un picior, învârtindu-și neobosită aripile impare) vapoare și turiști, mai ales asiatici, câtă frunză, prin  parcuri, gărzile  reginei,  grupuri de tineri petrecând așezați  prin parcuri sau prin piețe,  magazine cu prețuri uriașe, afișate  în vitrine...multe am văzut.
 Să nu uit liliacul, bogat, alb și  violet, parfum  în ciorchini, căzând  răsfățați  peste  frunze lucioase.( am furat o crenguță din preajma „sirenei„!)

 Ce m-a impresionat cel mai mult și mai mult a fost acel pestriț furnicar neobosit, un  permanent du-te /vino de  bicicliști pedalând  pe  trotuarele lor, tineri și vârstnici, bătrâni și copii, mame  cu bebeluși în coșulețe, respectabile doamne cu păr grizonat, sfidând   vântul, ploaia și frigul, fiecare cu drumul, cu gândurile, cu proiectele lui.
O lume în mers echidistant, frumoasă și blondă,  convoaie de  figuri deloc întristate!

O lume care  pleacă și vine, construindu-se  pe sine!

concert de Craciun

 Specială seară  simfonica!

Muzică de Crăciun, oferită de Filarmonica noastră, sub bagheta maestrului Mihail Ștefănescu, directorul Filarmonicii de Stat~Ion Dumitrescu~ din Râmnicu Vâlcea, care a și regizat concertul.

S-au împletit armonios,  elegant și deosebit de atractiv, elemente de feerie muzicală, pe minunata partitura~A Christmas Festival, de Andersen, urmată de un languros  vals al pisicii, căruia i s-a răspuns în ~Galopul suspinelor~de Strauss tatăl.

Farmecul serii a  sporit grație unei prezente deosebit de  carismatice, talentata soprana -Irina Iordachescu-pășește grațios și demn  pe urmele  tatălui ei, baritonul Dan Iordăchescu.
Ne-a dăruit cu pasiune  și  talent ~Valsul Musettei ~din ~Boema`, `Ebben , ne andro lontana~, din La Wally, de Catalani,~ O mio bambino caro~~, din Gianni Schicchi, de Puccini,`Je  veux vivre~-Romeo și Julieta , de Gounod, ~Mein Herr Marquis` din ~Liliacul~, încheind  magistral  cu ~Muzica  din opereta `Valurile Dunării`, de Grigoriu.Într-o  vaporoasă rochie neagră, plisată amplu, lăsând să se intuiasca  un decolteu delicat, acoperit cu un  bogat colier, și o talie distinsa, Irina Iordachescu a încântat publicul aflat intr-o stare de mare bucurie... vocea ei  plină, înalta, fiind  răsplătita cu îndelungi aplauze de întreaga audiență,  nu doar de catre  domnii care au admirat-o  discret. 
Așa , ca o paranteza,  eu și prietena mea l-am văzut pe același domn  trecut,  de  preaplinul tinereții,  fixându-și aparatul de fotografiat, astfel încât să nu cumva să-i scape vreun amănunt.

 Dacă în prima parte  am suspinat pe note de romanță, în final, câteva valsuri celebre  ne-au  purtat în imaginari pași în ~Ghepardul~  lui Verdi, ~Liliacul ~`lui Strauss.
 Punctul culminant al serii a fost ~Valsul lui Șostakovici~,  bisat, fără dirijor, prilej cu care sala a devenit părtașă  activă.  Au  urmat  câteva ~Melodii celebre rusești, compuse  de Pautza .

Final  absolut extraordinar- Valsul ~ Dunărea albastra ~,  ( bis) și darul orchestrei care  ne-a încântat cu  cel mai frumos concert de Crăciun, având ca  punct terminus-Marșul lui Radetzky.
Un concert de încheiere a unei stagiuni bogate, frumos ca un basm,  cu scânteieri albastre, în ritm învăluitor de vals!