în rotocoale

 

viața are gust de covrigi

amintire  dintr-o i mai indepărtată iarnă trecută

povești adevărate pentru prieteni

 În plesnet de bici, frigul înțeapă cu ascuțimea briciului... Piața  este plină.
Unii vând, alții se uită.
Nu poți să n-o observi, păr bogat, revărsat din belșug peste haina cu glugă cochetă.
Fard discret.
Ai putea crede că obrajii îi sunt colorați de emoție. Cine știe ce gânduri îi trec prin minte...
Vinde covrigi.
Și fumează, în rotocoale albăstrui.
Mă opresc la câțiva pași de colțul ei de masă, nu mă vede.
Buna dimineața!
Tresare. Săru’mâna!
Fumezi?
Uimită de parcă  i-aș fi descoperit copiuța,stinge țigara cu o mișcare iute. Pe marginea mesei., lângă șirurile de covrigi.
Vă rog să mă scuzați!
Vecinele, colegele ei de muncă, au zâmbete și vorbe pe buze.
Ce vă uitați, dragă, așa? Este doamna dirigintă! Și profesoara mea. 

De română! 
Covrigii ei sunt tot rotunzi. 

La fel de înghețati ca toți covrigii  îngrămădiți pe mesele cenușii de beton printre care se strecoară, zgribuliți,câțiva cumpărători. 
Vorbele sunt calde.

perspective..

motto: Există vise simbolice, vise care simbolizează realitatea.
Sau există realități simbolice, realități care simbolizează vise. Haruki Murakami
 

Dincolo de fereastră,  ziua își cerne povestea îngânându-se cu un  neobosit guguștiuc.
Îmi place șepcuța  cochetă a studentei din blocul vecin, îmi place  mersul ei, nici legănat, nici  apăsat, mai degrabă se lasă purtată, asta văd eu.//
Suntem vreo zece foste colege de facultate în oraș. Ne întâlnim rar,  cu niște ani în urmă era un pic mai altfel.
Deunăzi,  căutam un anume  magazin, dimineața era  cețoasă, lume  multă, grăbită, care încotro.
 Încărcată  cu  multe pachete, mai mult alerga..ultima oară, stai să calculez,  au trecut vreo zece ani, eram într-o comisie de examen,  am terminat înaintea ei, eram foarte fericită, nici nu știi cât de relaxată poți fi  după ce închei o treabă ca asta- să controlezi și să pui note corect, deh! tu așa speri, o sută și vreo douăzeci de teze,  fiecare teză este doar un număr, numărul ascunde un copil cu toată știința lui, cu vise, dorințe,  idei,  în sfârșit, am ajutat-o atunci  pe Mina, așa se numește fosta mea colegă, să termine de controlat, obosise, era nervoasă.
Îmi fac repede  un calcul- cât ar putea să  piardă din timpul ei, dacă o rețin, îi tai calea- o, ce bucurie! vorbim, de una , de alta, mai ales despre copii,  despre colegi, Mina  nu este prea dornică să afle ce mai face X, unde s-o fi stabilit Y,  la teatru nu merge, nu-i place internetul,  vrea să  se ducă oriunde, doar profesoară să fie.
-Draga mea, îndrăznesc  eu, dar  să pleci dimineața devreme, cu autobuzul, asta era o chestie pe care, de voie, de nevoie, am făcut-o  în urmă cu  douăzeci și ceva de ani, de ce nu alegi  altceva de făcut, călătoriile îți plac?
N-am găsit nimic din  viața nostră de studente căministe, ea a plecat într-o direcție, eu într-alta.
Ieri , tot dimineața, în parcarea unui mall.(să știi că fac efort să scriu așa) 
Din direcție  opusă, rotind  pe deget cheile mașinii, se apropia  agale, cu privirea absentă, Dineasca . 
A fost foarte bolnavă, o vreme, am tot sunat-o, apoi și-a schimbat numărul.
Îi ies în cale, pupici,  schimb de amabilități, știi tu- coafură, eșarfă..
-Dragă Gina, zice Dineasca, totdeauna i-am spus așa, ca-n studenție, mă înțeapă ea în ochi și-n minte,  ție nu-ți este teamă?
-De cine, fetițo?
-De timp..eu mor de frica lui..//
te vezi cu  foștii colegi?

 

fiecare suflet

 este pentru alt suflet o lume  ascunsă. Friedrich Nietzsche

Când a venit în școală,  toți o priveau  de sus,  vorbea mult, se mișca  încoace și încolo, deși  nu fusese niciodată suplă.

Nici  eu nu  n-am fost prea cumsecade,  niște erori de gramatică,  ceva confuzii   în stilistica textului..

Suporta  tăcută  aroganța  colegilor. Avea, ce e drept,  din când în când, și răbufniri. Fără ecou..

Bogăția ei, părul! Oricum l-ar fi aranjat.

Pe la ședințe și consilii, ocupa același  loc-  partea opusă mie, aproape de peretele dinspre  vest. Ațipea,  îi vedeam  picotitul simplu, ca de prunc.

Soț   agresiv, un fiu risipitor,  nici fiica  nu era prea  apropiată.

  Într-o  pauză, mi-a spus ceva- știți(   mai mare cu vreo patru ani decât mine)  dimineața mă privesc în oglindă,  mai pun  ceva roșu, mă ciupesc de un obraz, fată, ești frumoasă foc!

 Am ascultat-o  cu un fel de plăcere copilărească.

 Au trecut anii.

Când cineva , vreo  altă colegă sau prietenă, se plângea că nu-i vine bine nu știu ce bluză, că i-au apărut fire albe, că  ochii nu mai au aceeași lumină, o citam pe doamna B.

  Când a fost să-și încheie  activitatea, nu-mi place deloc să spun  la pensionare , am mai explicat de ce- ăștia toți, chiar și tinerii colegi, au  impresia că trebuie să dea pomană celor care s-au născut înaintea lor.. cum spuneam, când  a fost  ziua aceea, cu petrecere, i-am scris ceva, un fel de medalion.

Și i-am  aninat niște violete.

A plâns de fericire.

 Am plâns și eu.//

 Și drumurile ni s-au despărțit.//

 Știu că   vrei să auzi doar lucruri frumoase, dar, vezi tu, viața  nu înseamnă doar  cărări drepte, muzică bună,  cină în familie,  duminici  curate..

 Doamna B. nu mai este.

Nimeni dintre colegi  n-a știut.

 S-a stins discret.

 Și-a așezat liniștea între dealurile satului ei  de câmpie, învăluit  în  poeme  nescrise.//

 cât contează pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?