Când simt asta, iau măsuri. Prima- niciodată nu dau greș cu ea, este să mă duc la librărie. Lumea aceea tăcută, în orgolioasa ei indiferență, cuprinsă între pagini, stivuite pe rafturi, nu are nimic a face cu lumea de afară sau de la televizor.
Cât parfum!
Câte gânduri!
O magie pe care nu știu să o descriu. O simt doar. Și ce bine face!
Mi-am cumpărat trei cărți.
Se impune o anume estetică sau, de fapt, un fel de ritual:încep lectura celei pe care o cred eu mai altfel.
Despre Richard Feynman nu-mi amintesc să fi auzit la școală. Sau, poate că ne va fi spus ”fizicuța ”și am uitat eu. Ce mai! povestitor este chiar autorul, un fizician foarte simpatic! Un tip, care, încă din copilărie, că la maturitate a făcut lucruri foarte serioase-, într-un neastâmpăr original de puști înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, voia să lămurească toate tainele care i se iveau în față.
Mor de plăcere citind! Să nu crezi că o să-ți povestesc . Nuuu. Ce o să-ți spun este o problemă, din cauza căreia m-am oprit din citit, încercând să-i dau de cap, eu, adultul umanist( pe jumătate), care vrea să „vadă ”cu ochii copilului de 15/ 16 ani.
Și , cum nu sunt egoistă, împart momentul cu tine, adică, eu scriu problema și tu dai soluții, da? Și-ți dau și o mână de ajutor; adolescentul spune că inventa probleme și teoreme, cărora le găsea mereu un exemplu practic la care să se aplice. Așa născocise el un set de probleme cu triunghiuri dreptunghice, în a căror rezolvare nu indica lungimile a două laturi, pentru a o găsi pe a treia, ci stabilea diferența dintre cele două.
Ce să mai bat apa în piuă, iată problema:
avem un catarg și o frânghie agățată în vârful lui. Când frânghia atârnă, ea este cu trei picioare mai lungă decât catargul. Când tragem de ea, ca să fie perfect întinsă, frânghia ajunge la cinci picioare de baza catargului,
Cât de înalt este catargul?„
Te aștept la discuții!
p.s. poate tragi un pui de somn, ca să fie mintea limpede!
