Moș Crăciun și electronii ( de valență, cumva)

· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html

Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️

https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc

~`Există , oare, vreun mijloc de a „vedea” răspunsul? „

 Nici nu mai ninge, nici ger  nu este, cu toate astea, plutește un frig care  se naște  din albul devenit gri. Ceva, care vine de nicăieri, se răspândește, îngroșându-se în șuvoi..

 Când simt  asta,  iau măsuri. Prima-  niciodată  nu dau greș cu ea, este  să mă duc la librărie. Lumea aceea tăcută, în orgolioasa ei indiferență, cuprinsă între pagini, stivuite pe rafturi, nu  are  nimic  a face  cu lumea de afară  sau de la televizor. 

 Cât parfum!

Câte  gânduri!

O magie pe care  nu știu  să o descriu. O simt doar. Și ce bine face!

 Mi-am cumpărat trei cărți.

  

Se impune  o anume estetică sau, de fapt, un fel de ritual:încep lectura  celei pe care o cred  eu mai altfel.

 Despre  Richard  Feynman  nu-mi amintesc să  fi auzit la școală. Sau, poate că ne va fi spus  ”fizicuța ”și am uitat eu. Ce mai! povestitor  este  chiar autorul,  un fizician foarte simpatic! Un tip, care, încă din copilărie, că la maturitate a  făcut  lucruri foarte serioase-, într-un neastâmpăr  original de puști   înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, voia să  lămurească toate tainele care i se  iveau în  față.

Mor de plăcere citind!  Să nu crezi că o să-ți povestesc . Nuuu. Ce o să-ți spun  este   o  problemă, din cauza  căreia  m-am oprit din citit, încercând  să-i dau de cap, eu, adultul umanist( pe  jumătate), care vrea să  „vadă ”cu ochii  copilului de  15/ 16 ani.

 Și , cum  nu sunt egoistă, împart  momentul cu tine, adică, eu scriu problema și tu  dai soluții, da? Și-ți dau și o mână de ajutor; adolescentul spune că inventa probleme și teoreme, cărora le găsea mereu un exemplu practic la care  să se aplice. Așa  născocise el un set de probleme cu triunghiuri dreptunghice, în a  căror rezolvare nu indica   lungimile a două laturi, pentru a o găsi pe a treia, ci stabilea  diferența dintre  cele două.

 Ce să mai  bat apa în piuă, iată problema:

avem un catarg și o frânghie agățată în vârful lui. Când frânghia atârnă, ea este cu trei picioare mai lungă decât catargul. Când tragem de ea, ca să fie perfect întinsă, frânghia ajunge  la cinci  picioare de baza  catargului,

 Cât de înalt este catargul?„

Te aștept la discuții!

p.s. poate tragi un pui de somn, ca să  fie mintea limpede!

Refugiații

Motto-”Cât de   puțin

Știi  despre mine!„

Să  dai  lumii  o  carte frumoasă  și   bună  este  un  privilegiu,  de care se  bucură  scriitorii  cu  har.

Să abordezi un subiect cunoscut de prea puțini  cititori,  fie ei  de modă  veche, fie tineri care au  tainele  computerului  în  sânge, este o  teribilă  încercare. Dacă  ai  talent  de fin și atent  observator-analist  al psihologiei  semenilor, în concordanță  cu  circumstanțele, dar și  credința  că  scrisul  tău  le va arată celorlalți”ceea   ce  gândești  tu  despre  gândurile  tale”și  voiești  cu  disperare să-ți  cunoști, mai  întâi, tu  propria-ți  poveste,  merită să  fii stăpân pe  sufletul  tău!

Merită   să-ți  lași  gândurile   să   curgă…nu  contează  ordinea întâmplărilor.//

Tocmai  am  terminat  de  citit   o  carte , pe  care ,cineva, poate chiar autorul ei, Edgar Șelaru, ( Mihai Vasilescu) vreme  de  peste  douăzeci  de ani  jurnalist la  radio BBC și  Europa Liberă, zice  că  n-ar trebui s-o  numești   roman.

 Da,  este  o carte  neobișnuită, o  construcție  epică amplă, desfășurată  pe mai  multe  planuri, când  paralele, când  intersectate, când  laolaltă, este,  așa  cum  o  văd eu, profesoara-cititoare, o confesiune ca o spirală  în ramă. ( încerc  o  explicitare a  ceea  ce mi-a  transmis  mie aceasta  interesantă lectură.(mărturisesc   că  am inventat terminologia  atribuită  conținutul  cărții)

Ceva din glasul ei  m-a  trimis la Herta Muller.

Pe  durata  lecturii, m-am simțit  un fel  de martor  invizibil, conectat  la poveștile  de  viață  ale  unui  grup   de  refugiați ,români, sârbi, maghiari:  Mihai, Dan, Sorin, Lev,  Vlajko, Jelko Peter, Mexicanu, Attila, Ana, Theo, adunați  de  soartă și  de  întâmplări, în  Austria, la Wallesee, în  pensiunea lui Mitzi, după  ce  autoritățile   lagărului  de  la  Traiskirchen i-au  mutat acolo  pe  câțiva iugoslavi ,  în  urma   unei   crunte  încăierări -Jelko a fost bătut rău la Traiskirchen de un albanez kosovar -Leul;  mai  apoi, la Wallsee, unde sârbul,Vlajko, îl bătea cu regularitate pe Jelko.

Unii dintre ei sunt  oameni  cu  principii serioase, cu  potențial  intelectual  deosebit,specialiști  remarcabili  în domeniile  lor  de activitate, animați  de splendide idealuri, alții  sunt   dornici  de împliniri  imediate-  bani, casă, mașină, excursii  în  locuri  exotice,confort  material...

Am citit  undeva  că emigrarea nu  este  pentru  oricine-  este o  adevărată artă  să  poți să vrei  și  să  ai  curajul  de a lua  viața  de  la capăt,altundeva, într-un  loc  necunoscut,  într-un anume   moment  al  vieții,   mai  ales dacă  ești ”cineva”...

Înving puțini , spun  psihologii,mai  întâi  cei  care   au   avut  succes  în țara   lor,  pentru   că  au  învățat  să  lupte,pentru  un  țel, apoi  aventurierii, pentru  că ,oriunde se duc, nu  se  au  decât  pe  ei, și  introvertiții,  oameni  cu o  mare forță  lăuntrică,  însoțiți  în  drumul  lor doar  de credința  în Dumnezeu,fără  ajutorul căruia  nu pot face nimic  bun...

Greu  de imaginat  că  într-o  poveste,  al  cărei  prezent- un an de evadare  în Austria, din România comunistă a  anului 1985-se  pot țese  atâtea teme.

Pensiunea  austriacă a lui Mitzi din Wallesee pare  un altfel  de Han al Ancuței noastre,unde,cândva,în vremuri uitate, drumeții cu  nume  de basm  poposeau doar   noaptea, mânați  de  treburile  lor,  care încotro,   spunându-și  poveștile   în jurul  focului,  în  vreme  ce sorbeau  vin  dulce din  căni  de lut   și  văpaia  din ochii Ancuței .

Alt  timp… călători   cu  multe și  diferite   visuri, cu  puține  bagaje,  înghesuite  în  câte o  geantă,  fiecare   cu  povestea lui,  devenită  mai  apoi  a  tuturor, pentru  că  după  ce  o ascultau, ea se  răstălmăcea, se interpreta, după    instrucția  și  educația  fiecăruia   dintre componenții   grupului...mai  puțín Dan,care  se  tot  ascunde în spatele  unor mereu  complicate  terorii despre  neam .limbă,civilizație.. .

Cultură,  politică, amor, femei, familie, securitate,fizică,  societate,relații, știință, dureroase   experiențe  personale  sau  familiale, istorie, situația din spitale și  din alte  instituții, conflicte   ”colegiale, neșansă și soartă   sunt  câteva dintre  temele discuțiilor membrilor grupului.

Deseori, firul  epic  este întrerupt  de multe  și  ample interpretări  filozofice, științifice, tehnice  și  analitice,  dominate de un  lirism profund  și  tandru,învăluit în candoare  sentimentală și   introspecție  psihologică,  pentru  că  personajul  principal, Mihai, este  el  însuși  un   tip  complex,  umanist  erudit, de  formație  științifică,  cu înaintări  prudente și  retrageri  neașteptate, altfel  un  tânăr părinte iubitor, soț  îndrăgostit,care se  postează, la  început, cumva, cu  modestie, în spatele  unei  femei  frumoase și  inteligente,  de la care, o  vreme  aștepta  întâiul  semnal, atât  în desfășurarea carierei, cât și  a vieții  de  cuplu.

”Refugiații-”  o carte   despre libertatea  spiritului  și  a conștiinței,o carte despre oameni, care nu  pot  fugi  de propriile umbre .

Milioane  de  oameni  au  trăit  sub dictatura comunistă, cei  mai   mulți nu  numai că au acceptat-o gemând, chiar i  s-au  supus..puțini   au  refuzat-o.

 Diferit.

Ei  au  fugit. Nu  s-au  refugiat.Ei  sunt  refugiații.
”Oamenii nu  fug doar fiindcă  o  duc  rău și  sunt  nefericiți . Fug fiindcă se văd condamnați  la nefericire pe veci, doctrinar, prin  decizie politică...”

Mihai  există, are   un trecut  în București-  și-a petrecut  copilăria  într-o  casă  frumoasă,înconjurat  de ființe  iubitoare, culte și  rafinate.

 Strada Speranței, numărul 13.

Visele  lui   de copil,     botezat  cu  numele  regelui,   au  ceva   din poveștile cu Peter  Pan. Jinduia  de pe atunci la   farmecul    grădinii Kensington, când  primea lecții   de  engleză  de la tanti  Gigi,  despre care însuși  scriitorul Saul Below  va  aminti în cartea lui”Iarna  Decanului„, dar  asta este  altă  poveste, pe   care o vei  afla  (  ca și   multe  altele)  dacă   vei   citi  cartea.

Ajuns prin  repartiție   ministerială la IRNE  Pitești,  tânărul  potențial  savant(  între  timp  va  primi  două  burse  de studiu, la Trieste  și  în Canada) trăiește ,  ca  mulți  specialiști   ai  acelor  ani  drama  înstrăinării de   soție  și  de copil . Viața lui  pornește  pe un  făgaș greu   de  stăpânit- navetă  zilnică din  garsoniera  lui Pitești , seri  plicticoase,  frig  în casă, alimente  la rație,   petreceri  ca-ntre colegi, o relație  amoroasă  încâlcită, promovarea  neașteptată  ca  director  tehnic  al institutului,  conflicte ideologice cu  persoane importante   din  conducerea  politică a județului și  câte alte probleme   pe care le poți  înțelege doar  citind   îndelunga  confesiune  a  personajului.

Există, dar nu  se  găsește,  este ca și  cum viața lui  ajunge  într-un  punct  mort, nu  știe ce vrea, dar nici  ceea ce  n-ar vrea, se simte , parcă, expulzat  din  propriul  suflet, îl  doare   viața,  face  ceea ce nu  vrea   să  facă .

Brusc,iese  din propriile margini, se revoltă.

 Și  fuge.

Mâini  invizibile  îi  țes,parcă,  destinul.

Un an  în  Austria lui 1985. 

”Adesea, oamenii au  nevoie  de multă   gândire pentru  a ajunge  la concluzii  corecte, iar -a  gândi  logic- nu e  întotdeauna   ușor..chiar  în  cazuri  foarte  simple e  posibil  să   nu  ajungem  la  concluzia    corectă,chiar  dacă avem toate premisele  pentru  asta”.

Zbucium,  incertitudini, speranțe, așteptare, credință, neizbutite  încercări   de a reface drumul  către  sufletul pierdut  al  soției, telefoane  interceptate, deseori  chiar  și  liniștea  doare, filozofie și logică, timpul  căpătă  apăsare de  plumb,o  geană  de lumină  se  zărește  undeva,zgomotul  vieții  aduce îngrijorări, mereu  mai  mari ,mai  adânci,  canadienii  il  refuză,  americanii,  de  asemenea...sună  sinistru  ”transport  final”, în care el  nu  este  inclus.

”Știu  că acum  trebuia  să  fiu  pedepsit. La  vremea  aceea totul  căpătase,pentru  mine,un aer de perfectă  normalitate. Dan a zis  odată  că e  uimitor cât de  repede  capătă  răul un aer  de  normalitate  pentru  atât  de  mulți  dintre noi, românii.”

Salvarea este întoarcerea  la ”cartea  omului ” său - ”creierele  sunt ,în esență,  mașini  de anticipare„. ..”cartea te-a ajutat  să  te  vindeci?..cine  știe?  hai  să zicem că  m-a ferit să  nu  mă  pierd  cu  totul„.//

”Ai  înțeles atunci  , aici,

Axiomatic Malevici,

Că  doar neantul e sublim.”

Trei  zile mai  târziu,singur, în liniștea asurzitoare a  camerei  lui   de refugiat, Mihai  primește adevăratul  drum  către libertate.”..numele  v-a  fost  adăugat la lista restrânsă a celor  luați  în considerare și  aș  dori  să știți că,la o  dată  viitoare, candidații  de pe lista restrânsă ar  putea  di  invitați  la un interviu„.//

Peter  Pan,Peter  Pan!

Mihai  era  chiar în  lumea  adevărată  a  visului  său  de  copil,  Londra,  grădina  Kensington!

”Orbită  ți-e palma 

De-atâta lumină.”

cu scripetele

  motto: Își cunoaște  cineva frontierele sufletului, încât să poată spune sunt eu?
Fernando Pessoa

Vorbim de toate pe aici, nu le mai înșir, că le știm..iubim  muzica, ascultăm cu plăcere întâmplări hazlii, povestim câte în lună și-n stele, nu închidem ochii, când ni se aduc laude, mai mult sau mai puțin realiste...

 Mințim? ne mințim unii pe alții?

 Folosim cuvântul,  găsim prin el  limbajul sufletului, ca să ne traducem  astfel cele mai subtile trăiri. 

Altfel spus, cred că  în limbaj real ne exprimăm  emoțiile.//

 Dincolo de fereastră, viața își duce nestingherită mersul, în uriașul ei conglomerat mișcător.
  Timpul fuge , și ce ravagii face..
Uite, ieri, bunăoară, eram într-o scurtă vizită, la o fostă colegă de școală.
În vreme ce gazda  pregătea  cafeluța- locuiește  la etajul IV într-un  bloc-turn- mi-am aruncat privirea  pe fereastră, cutiile astea  de chibrituri  sunt  destul de aproape unul de altul, așa că, fără să vreau, am  zărit ceva, un fel de exercițiu de fizică aplicată..din camera alăturată tocmai se auzea   televizorul cu avalanșa lui de știri, o femeie  amenința că se aruncă de la nu știu ce etaj dacă..

La câțiva metri de  fereastra prin care priveam,  o ființă  autentică  a zilei de astăzi, un bătrân simplu, pe care puterile  nu-l mai ajută, a scos din  experiența lui de-o viață un mod de a păcăli  greul. 
Scripetele.
Transportă, după  cum l-au învățat  nevoile, cumpărăturile pe care consoarta lui, neputincioasă și ea,  le aduce  din piață..//

Nu-mi place tristețea,  nu-mi place să vorbesc, nici măcar în  glumă, despre ravagiile  bătrâneții, cum știe s-o facă   cineva ( uite citește aici dacă nu te-am plictisit)..

Vorbeam despre cuvinte, despre limbaj, despre metafore..

 Oricât  de mult ne-am strădui să ne ascundem  noi  în spatele surâsului ,oricâte  aforisme și maxime celebre am pune în ramă, în adâncuri, trăim fraternitatea  universală...
Tu ce spui?

 

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler

Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi, în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând  profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel,în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.

Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene! 

Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM.

Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.

La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi,unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 

Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 

Doar că  nu mai  este liceu;și culorile sunt altele.Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  dădea fiori când venea vorba despre  a trage linii perfecte cu tuș,că de aia  i-am zis noi cum i-am zis.

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor.//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 

Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți.

A venit trenul.//

 

dialog la distanță

Pentru că săptămâna este pe sfârșite, schițasem o postare lejeră. ceva simpatic.

 O prietenă, Elise, PROFESOARĂ de fizică, aflată la fiul ei în Austrlia, este indignată că teza Ancuței, fosta mea elevă despre care am povestit ieri, a primit note diferite. Asta , după contestație.

 Dacă domnișoara ar fi acceptat nota afișată, media ei la bacalaureat, diminuată cu jumătate de punct, i-ar fi anulat dreptul de a pleca să studieze acolo unde își câștigase un loc visat.

 Pentru care a LUPTAT!!

 Prin MUNCĂ!! 
 În timp ce-i răspundeam Elisei, m-am gândit la tot ce se întâmplă în jur .

Elisa19 iulie 2012, 04:15

Faptul ca nota inițială, la română, era greșită mă oripilează.Mai mult, persoanele care au acordat o nota greșită la așa un examen important ar fi trebuit sa fie suspendate de la alte examene, ca și corectori. Altfel, putem sa ne tot întrebăm de ce se întâmplă asta?????????
Te pup, Gina :)

RăspundeţiŞtergere

Răspunsuri

INCERTITUDINI19 iulie 2012, 09:45
 Uff, dragă Elise!
Din îndepărtată Australie, nu se văd toate neîmplinirile de pe aici- unele , deloc noi, doar reluate , altele, grave de tot. 

Te uimește că a trebuit să i se reevalueze teza Ancuței?

Nu mai este demult o noutate.
Treburile  stau cam așa- la tine, la fizică, nu prea se întâmplă asemenea lucruri- forța , masa, inerția se vor măsura mereu la fel..eee, ar mai putea fi mici erori, dar , la științe, rar se întâmplă să fie diferențe de notare între profesori.//
La literatură, se schimbă, cumva, lucrurile, este vorba despre mulți factori: pregătirea celui care controlează lucrarea, modul lui de abordare a unui fenomen literar/a unei specii  literare/ stilul/ felul său, ca om, condițiile în care se controlează ( stres, căldură, intervenții, pentru că trebuie să se știe- s-au făcut mereu presiuni, de tot felul asupra celor din comisii , deie Domnu să nu mai fie așa)..
Oricum, diferența între doi corectori nu trebuie să depășească jumătate de punct. Când aceasta este mai mare, se aduce, după cum bine știi, altă comisie.
Unii nu merită să fie evaluatori, n-o să povestesc aici cam ce facultăți au terminat, că se va supăra lumea, oricum, pe diploma multor profesori de limba română scrie teologie sau religie-( linioară) română.
Ar fi trebuit să se oprească în fața  linioarei, așa-i? Și să - învețe pe copii  dragostea în CELE SFINTE!
Jos pălăria în fața adevăraților profesori de religie!
Și în fața profesorilor tineri, care își fac bine meseria, oricare le-ar fi specialitatea .
Eu așa spun.//
Generația noastră a fost RESPONSABILĂ!! zică cine ce va vrea să zică!
Păstrez și acum niște  cearșafuri, pentru că știi cum arată un desfășurător pe care  așezi evaluarea unei lucrări, dincolo de care se află UN OM.
Soarta lui!
 Greșeala corectorului schimbă traiectoria vieții unuia sau a mai multor copii-  jumătate de punct este, deja, mult prea mult!
Eu vorbesc despre mine , că știu foarte bine ce am făcut, am avut mari emoții în primii ani, când am fost în comisii de evaluare.
SĂ SE ȘTIE- NEREMUNERATE!!!
Totdeauna m-am gândit la marea mea responsabilitate.
O singură dată mi-a fost frică- atunci perechea  mea nu corecta, pur și simplu, da note mari,  să  n-o doară capul.
Să nu aibă contestații.//
Ce probleme au fost acum la testarea pentru admiterea în liceu!!- SUBIECTIVA a devenit, foarte ușor, PREDICATIVĂ, puțin mai lipsea și ajungea ATRIBUTIVĂ.//
Și încă o  noutate, nu neapărat pentru tine, ci pentru cineva , care nu respectă LIMBA ROMÂNĂ, dar îi urăște pe toți profesorii, pe care îi găsește a fi stricătorii  societății: pe o teză de biologie, parcă așa am auzit, diferența de punctaj a fost foarte mare..
Îți închipui cum s- au petrecut lucrurile- din neatenție ( !!!!) s-a trecut, de pe borderou, pe teză, ceea ce scria mai sus  sau mai jos, adică nota altcuiva.//
De ce se întâmplă atâtea? Ar fi mult de povestit.
Răspunsul meu este- indiferent cât de mare sau de mic este salariul, dacă știi meserie și îi ești dedicat, o faci cu tot sufletul.
Dacă nu ai chemare/pregătire/ vocație de profesor, faci cârpeală.
Și să mai știi ceva, Elise, tocmai de asta am revenit asupra comentariului- acum au fost admiși   în liceu elevi care au obținut  UN PUNCT  la testare.
Auzi tu bine!! nota UNU. adică 0( ZERO).
 Zicea un director de liceu- îi vom pregăti să poată lua bacalaureatul..
NEBUNIE, IGNORANȚĂ, DORINȚA DE A DISTRUGE TOTAL ȘCOALA???
Știi că a mai fost cândva o asemenea situație- admișii de atunci sunt mulți dintre părinții de astăzi.
Și asta se vede bine în întreaga noastră societate- suntem  ceva  de mâna a doua.//
Să-ți fie foarte bine acolo, dragă  Buni de Nicole!//
 tu ce spui? 
 un dar de la Luli