· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html
Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️
https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc
Se afișează postările cu eticheta FIZICĂ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta FIZICĂ. Afișați toate postările
marți, 24 decembrie 2019
duminică, 22 ianuarie 2017
~`Există , oare, vreun mijloc de a „vedea” răspunsul? „
Nici nu mai ninge, nici ger nu este, cu toate astea, plutește un frig care se naște din albul devenit gri. Ceva, care vine de nicăieri, se răspândește, îngroșându-se în șuvoi..
Când simt asta, iau măsuri. Prima- niciodată nu dau greș cu ea, este să mă duc la librărie. Lumea aceea tăcută, în orgolioasa ei indiferență, cuprinsă între pagini, stivuite pe rafturi, nu are nimic a face cu lumea de afară sau de la televizor.
Câte gânduri!
O magie pe care nu știu să o descriu. O simt doar. Și ce bine face!
Mi-am cumpărat trei cărți.
Se impune o anume estetică sau, de fapt, un fel de ritual:încep lectura celei pe care o cred eu mai altfel.
Despre Richard Feynman nu-mi amintesc să fi auzit la școală. Sau, poate că ne va fi spus ”fizicuța ”și am uitat eu. Ce mai! povestitor este chiar autorul, un fizician foarte simpatic! Un tip, care, încă din copilărie, că la maturitate a făcut lucruri foarte serioase-, într-un neastâmpăr original de puști înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, voia să lămurească toate tainele care i se iveau în față.
Mor de plăcere citind! Să nu crezi că o să-ți povestesc . Nuuu. Ce o să-ți spun este o problemă, din cauza căreia m-am oprit din citit, încercând să-i dau de cap, eu, adultul umanist( pe jumătate), care vrea să „vadă ”cu ochii copilului de 15/ 16 ani.
Și , cum nu sunt egoistă, împart momentul cu tine, adică, eu scriu problema și tu dai soluții, da? Și-ți dau și o mână de ajutor; adolescentul spune că inventa probleme și teoreme, cărora le găsea mereu un exemplu practic la care să se aplice. Așa născocise el un set de probleme cu triunghiuri dreptunghice, în a căror rezolvare nu indica lungimile a două laturi, pentru a o găsi pe a treia, ci stabilea diferența dintre cele două.
Ce să mai bat apa în piuă, iată problema:
avem un catarg și o frânghie agățată în vârful lui. Când frânghia atârnă, ea este cu trei picioare mai lungă decât catargul. Când tragem de ea, ca să fie perfect întinsă, frânghia ajunge la cinci picioare de baza catargului,
Cât de înalt este catargul?„
Te aștept la discuții!
p.s. poate tragi un pui de somn, ca să fie mintea limpede!
vineri, 5 septembrie 2014
Refugiații
Motto-”Cât de puțin
Știi despre mine!„
Să
dai lumii o
carte frumoasă și bună
este un privilegiu,
de care se bucură scriitorii
cu har.
Merită să-ți
lași gândurile să
curgă…nu contează ordinea întâmplărilor.//
Tocmai am terminat
de citit o
carte , pe care ,cineva, poate
chiar autorul ei, Edgar Șelaru, ( Mihai Vasilescu) vreme de
peste douăzeci de ani
jurnalist la radio BBC și Europa Liberă, zice că
n-ar trebui s-o numești
roman.
Da, este o
carte neobișnuită, o construcție
epică amplă, desfășurată pe
mai multe planuri, când paralele, când
intersectate, când laolaltă, este, așa
cum o văd eu, profesoara-cititoare, o confesiune ca
o spirală în ramă. ( încerc
o explicitare a
ceea ce mi-a transmis
mie aceasta interesantă lectură.(mărturisesc că am inventat terminologia atribuită conținutul cărții)
Ceva din glasul ei m-a trimis la Herta Muller.
Pe durata lecturii, m-am
simțit un fel de martor
invizibil, conectat la
poveștile de viață
ale unui grup
de refugiați ,români, sârbi, maghiari: Mihai, Dan, Sorin, Lev, Vlajko, Jelko Peter, Mexicanu, Attila, Ana,
Theo, adunați de soartă și
de întâmplări, în Austria, la Wallesee, în pensiunea lui Mitzi, după ce
autoritățile lagărului de la
Traiskirchen i-au
mutat acolo pe câțiva iugoslavi , în urma
unei crunte încăierări -Jelko a fost bătut rău la Traiskirchen de un albanez kosovar -Leul; mai apoi, la Wallsee, unde sârbul,Vlajko, îl bătea cu regularitate pe Jelko.
Unii
dintre ei sunt oameni cu principii serioase, cu potențial
intelectual deosebit,specialiști remarcabili în domeniile lor de
activitate, animați de splendide idealuri, alții sunt dornici de
împliniri imediate- bani, casă, mașină, excursii în locuri
exotice,confort material...
Am
citit undeva că emigrarea nu este
pentru oricine- este o
adevărată artă să poți să vrei
și să ai
curajul de a lua viața
de la capăt,altundeva, într-un loc necunoscut, într-un anume moment
al vieții, mai
ales dacă ești ”cineva”...
Înving puțini ,
spun psihologii,mai întâi cei care au avut succes
în țara lor, pentru că au învățat să lupte,pentru un țel,
apoi aventurierii,
pentru că ,oriunde se duc, nu
se au decât
pe ei, și
introvertiții, oameni cu o mare forță lăuntrică, însoțiți
în drumul lor doar de credința în Dumnezeu,fără ajutorul căruia nu
pot face nimic bun...
Greu de imaginat că
într-o poveste, al cărei prezent- un an de evadare în Austria, din România comunistă a anului 1985-se pot țese
atâtea teme.
Pensiunea austriacă a lui Mitzi din Wallesee pare un
altfel de Han al Ancuței noastre,unde,cândva,în
vremuri uitate, drumeții cu nume de basm
poposeau doar noaptea, mânați de
treburile lor, care încotro, spunându-și poveștile în jurul
focului, în vreme ce sorbeau vin dulce din
căni de lut și
văpaia din ochii Ancuței .
Alt timp… călători cu multe și
diferite visuri, cu puține
bagaje, înghesuite în
câte o geantă, fiecare
cu povestea lui, devenită
mai apoi a
tuturor, pentru că după
ce o ascultau, ea se răstălmăcea, se interpreta, după instrucția
și educația fiecăruia
dintre componenții grupului...mai puțín Dan,care se tot ascunde în spatele unor mereu complicate terorii despre neam .limbă,civilizație.. .
Cultură, politică, amor, femei, familie, securitate,fizică,
societate,relații, știință, dureroase experiențe
personale sau familiale, istorie, situația din spitale și din alte
instituții, conflicte ”colegiale, neșansă și soartă sunt câteva
dintre temele discuțiilor membrilor grupului.
Deseori, firul epic
este întrerupt de multe și
ample interpretări filozofice,
științifice, tehnice și analitice,
dominate de un lirism profund
și tandru,învăluit în
candoare sentimentală și introspecție psihologică,
pentru că personajul
principal, Mihai, este el însuși
un tip complex, umanist
erudit, de formație științifică, cu înaintări
prudente și retrageri
neașteptate, altfel un tânăr părinte iubitor, soț
îndrăgostit,care se postează, la început, cumva, cu
modestie, în spatele unei femei
frumoase și inteligente, de la care, o vreme aștepta
întâiul semnal, atât în desfășurarea carierei, cât și a vieții
de cuplu.
”Refugiații-” o carte despre
libertatea spiritului și a conștiinței,o carte despre oameni, care
nu pot fugi de propriile umbre .
Milioane
de oameni au trăit sub dictatura comunistă, cei mai mulți nu
numai că au acceptat-o gemând, chiar i s-au supus..puțini au
refuzat-o.
Diferit.
Ei au fugit. Nu s-au refugiat.Ei sunt refugiații.
”Oamenii nu fug doar fiindcă o duc rău și sunt nefericiți . Fug fiindcă se văd condamnați la nefericire pe veci, doctrinar, prin decizie politică...”
”Oamenii nu fug doar fiindcă o duc rău și sunt nefericiți . Fug fiindcă se văd condamnați la nefericire pe veci, doctrinar, prin decizie politică...”
Mihai există, are un trecut în București- și-a
petrecut copilăria într-o casă frumoasă,înconjurat de ființe
iubitoare, culte și rafinate.
Strada Speranței, numărul 13.
Visele
lui de copil, botezat cu numele regelui, au ceva din
poveștile cu Peter Pan. Jinduia de pe atunci la farmecul grădinii
Kensington, când primea lecții de engleză de la tanti Gigi,
despre care însuși scriitorul Saul Below va aminti în cartea lui”Iarna Decanului„,
dar asta este altă poveste, pe care o vei afla ( ca și multe
altele) dacă vei citi cartea.
Ajuns
prin repartiție ministerială la IRNE Pitești, tânărul potențial
savant( între timp va primi două burse de studiu, la Trieste și
în Canada) trăiește , ca mulți specialiști ai acelor ani drama
înstrăinării de soție și de copil . Viața lui pornește pe un
făgaș greu de stăpânit- navetă zilnică din garsoniera lui Pitești ,
seri plicticoase, frig în casă, alimente la rație, petreceri
ca-ntre colegi, o relație amoroasă încâlcită, promovarea neașteptată ca director tehnic al
institutului, conflicte ideologice cu persoane importante din
conducerea politică a județului și câte alte probleme pe care le poți înțelege doar citind îndelunga confesiune a personajului.
Există, dar nu se găsește, este ca și cum viața lui ajunge într-un punct mort,
nu știe ce vrea, dar nici ceea ce n-ar vrea, se simte , parcă,
expulzat din propriul suflet, îl doare viața, face ceea ce nu
vrea să facă .
Brusc,iese din propriile margini, se revoltă.
Și fuge.
Mâini invizibile îi țes,parcă, destinul.
Un an în Austria lui 1985.
”Adesea, oamenii
au nevoie de multă gândire pentru a ajunge la concluzii
corecte, iar -a gândi logic- nu e întotdeauna ușor..chiar în
cazuri foarte simple e posibil să nu ajungem la concluzia
corectă,chiar dacă avem toate premisele pentru asta”.
Zbucium, incertitudini, speranțe, așteptare, credință, neizbutite încercări de a reface drumul către sufletul pierdut al soției, telefoane interceptate,
deseori chiar și liniștea doare, filozofie și logică, timpul
căpătă apăsare de plumb,o geană de lumină se zărește
undeva,zgomotul vieții aduce îngrijorări, mereu mai mari ,mai
adânci, canadienii il refuză, americanii, de asemenea...sună sinistru ”transport final”, în care el nu este inclus.
”Știu că acum trebuia să fiu pedepsit. La vremea aceea totul căpătase,pentru mine,un aer de perfectă normalitate.
Dan a zis odată că e uimitor cât de repede capătă răul un aer
de normalitate pentru atât de mulți dintre noi, românii.”
Salvarea este întoarcerea la ”cartea omului ” său - ”creierele sunt ,în esență, mașini de anticipare„. ..”cartea te-a ajutat să te vindeci?..cine știe? hai să zicem că m-a ferit să nu mă pierd cu totul„.//
”Ai înțeles atunci , aici,
Axiomatic Malevici,
Că doar neantul e sublim.”
Trei
zile mai târziu,singur, în liniștea asurzitoare a camerei lui de
refugiat, Mihai primește adevăratul drum către libertate.”..numele
v-a fost adăugat la lista restrânsă a celor luați în considerare și
aș dori să știți că,la o dată viitoare, candidații de pe lista
restrânsă ar putea di invitați la un interviu„.//
Peter Pan,Peter Pan!
Mihai era chiar în lumea adevărată a visului său de copil, Londra, grădina Kensington!
”Orbită ți-e palma
De-atâta lumină.”
Etichete:
BBC,
bursă,
Canada,
computer,
director tehnic,
Edgar Șelaru,
EuropaLiberă,
FIZICĂ,
incertitudini,
IRNE,
Londra,
Mihai Vasilescu,
Mitzi,
Refugiații,
Saul Below,
savant,
Viena,
Wallesee
joi, 14 noiembrie 2013
cu scripetele
motto: Își cunoaște cineva frontierele sufletului, încât să poată spune sunt eu?
Fernando Pessoa
Fernando Pessoa
Vorbim de toate pe aici, nu le mai înșir, că le
știm..iubim muzica, ascultăm cu plăcere întâmplări hazlii, povestim câte în lună și-n stele, nu închidem
ochii, când ni se aduc laude, mai mult sau mai puțin realiste...
Mințim? ne
mințim unii pe alții?
Folosim cuvântul, găsim prin el limbajul
sufletului, ca să ne traducem astfel cele mai subtile trăiri.
Altfel
spus, cred că în limbaj real ne exprimăm emoțiile.//
Dincolo de fereastră, viața își duce nestingherită
mersul, în uriașul ei conglomerat mișcător.
Timpul fuge , și ce ravagii face..
Uite, ieri, bunăoară, eram într-o scurtă vizită, la o fostă colegă de școală.
În vreme ce gazda pregătea cafeluța- locuiește la etajul IV într-un bloc-turn- mi-am aruncat privirea pe fereastră, cutiile astea de chibrituri sunt destul de aproape unul de altul, așa că, fără să vreau, am zărit ceva, un fel de exercițiu de fizică aplicată..din camera alăturată tocmai se auzea televizorul cu avalanșa lui de știri, o femeie amenința că se aruncă de la nu știu ce etaj dacă..
Timpul fuge , și ce ravagii face..
Uite, ieri, bunăoară, eram într-o scurtă vizită, la o fostă colegă de școală.
În vreme ce gazda pregătea cafeluța- locuiește la etajul IV într-un bloc-turn- mi-am aruncat privirea pe fereastră, cutiile astea de chibrituri sunt destul de aproape unul de altul, așa că, fără să vreau, am zărit ceva, un fel de exercițiu de fizică aplicată..din camera alăturată tocmai se auzea televizorul cu avalanșa lui de știri, o femeie amenința că se aruncă de la nu știu ce etaj dacă..
Scripetele.
Transportă, după cum l-au învățat nevoile, cumpărăturile pe care consoarta lui, neputincioasă și ea, le aduce din piață..//
Vorbeam despre cuvinte, despre limbaj, despre metafore..
Oricât de mult ne-am strădui să ne
ascundem noi în spatele surâsului ,oricâte aforisme și maxime celebre am pune în ramă, în adâncuri, trăim
fraternitatea universală...
Tu ce spui?
Tu ce spui?
vineri, 18 octombrie 2013
pâlpâiri
motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler
Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
Într-un alt octombrie,la fel de cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a năucit.. doar cine și-a pierdut mama poate înțelege.
De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh.
Fulga.
Am privit îndelung pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./
Până și școlile sunt altfel,în cele două săli
ale bătrânului lăcaș, construit din îndemnul lui Spiru
Haret-în băncile lungi am învățat și eu, și fratele meu, și
toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.
Dau ocol pe câteva ulițe, fețe necunoscute, case
noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat adânc din ambele maluri,
poate că și excavările necontrolate i-au tot sâcâit albia.
Păduricea, ciuntită și ea,
și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de
roșu, portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene!
Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș
vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile,
cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul Nicolae
Grigorescu.

La Potlogi,
în centrul localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului
brâncovenesc. De pază stau doi dulăi,unul afară, celălalt în
curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o
domnișoară plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este
în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi
pereții sunt cojiți de tot iar gropile și buruienile din curte sunt mai de actualitate.
Doar că nu mai este liceu;și culorile sunt altele.Nu
uit emoțiile orelor de chimie, cine dintre cei care l-au avut
profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu Stass mi-am amintit, cu desenul lui
tehnic care ne dădea fiori când venea vorba despre a trage linii
perfecte cu tuș,că de aia i-am zis noi cum i-am zis.
Orășelul își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler
Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
Într-un alt octombrie,la fel de cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a năucit.. doar cine și-a pierdut mama poate înțelege.
Cât de puțin îi oferim câtă vreme ne este
alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult florile!
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult florile!
Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă
ultimul gând.
Amândoi, în mijlocul veșniciei..
Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare
se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând
profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat
să-i lase un semn..
Am privit îndelung pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./
Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că altădată
ulițele erau vesele, că lumea trăia mai intens?
Simpatice educatoare! și copiii, ce
jucăuși!!
Grădini aeriene!
Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea,
nimeni din sat nu știa că acolo a trăit UN OM.
Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite
de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.
La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime,
amintind de bordeiele rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare
lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.
La Titu, liceul.
Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas în minte , așa
o zăresc și astăzi.
În ciuda neuitatelor temeri de tot felul, când trec pe
lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la toamnele
îmbujorate, în romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele roz,
strecurate prin spatele pedagogilor.//
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...
Scăldat de ploi și de ninsori, ciobit
și îmbătrânit, peronul și-a pierdut farmecul de
odinioară.
Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră ușor crengile,
ar vrea să îmbrățișeze perechi de îndrăgostiți.
A venit trenul.//
joi, 19 iulie 2012
dialog la distanță
Pentru că săptămâna este pe sfârșite, schițasem o postare lejeră. ceva simpatic.
O prietenă, Elise, PROFESOARĂ de fizică, aflată la fiul ei în Austrlia, este indignată că teza Ancuței, fosta mea elevă despre care am povestit ieri, a primit note diferite. Asta , după contestație.
Dacă domnișoara ar fi acceptat nota afișată, media ei la bacalaureat, diminuată cu jumătate de punct, i-ar fi anulat dreptul de a pleca să studieze acolo unde își câștigase un loc visat.
Pentru care a LUPTAT!!
Prin MUNCĂ!!
În timp ce-i răspundeam Elisei, m-am gândit la tot ce se întâmplă în jur .
În timp ce-i răspundeam Elisei, m-am gândit la tot ce se întâmplă în jur .
INCERTITUDINI19 iulie 2012, 09:45Uff, dragă Elise!
Din îndepărtată Australie, nu se văd toate neîmplinirile de pe aici- unele , deloc noi, doar reluate , altele, grave de tot.
Te uimește că a trebuit să i se reevalueze teza Ancuței?
-
Nu mai este demult o noutate.
Treburile stau cam așa- la tine, la fizică, nu prea se întâmplă asemenea lucruri- forța , masa, inerția se vor măsura mereu la fel..eee, ar mai putea fi mici erori, dar , la științe, rar se întâmplă să fie diferențe de notare între profesori.//
La literatură, se schimbă, cumva, lucrurile, este vorba despre mulți factori: pregătirea celui care controlează lucrarea, modul lui de abordare a unui fenomen literar/a unei specii literare/ stilul/ felul său, ca om, condițiile în care se controlează ( stres, căldură, intervenții, pentru că trebuie să se știe- s-au făcut mereu presiuni, de tot felul asupra celor din comisii , deie Domnu să nu mai fie așa)..
Oricum, diferența între doi corectori nu trebuie să depășească jumătate de punct. Când aceasta este mai mare, se aduce, după cum bine știi, altă comisie.
Unii nu merită să fie evaluatori, n-o să povestesc aici cam ce facultăți au terminat, că se va supăra lumea, oricum, pe diploma multor profesori de limba română scrie teologie sau religie-( linioară) română.
Ar fi trebuit să se oprească în fața linioarei, așa-i? Și să - învețe pe copii dragostea în CELE SFINTE!
Jos pălăria în fața adevăraților profesori de religie!
Și în fața profesorilor tineri, care își fac bine meseria, oricare le-ar fi specialitatea .
Eu așa spun.//
Generația noastră a fost RESPONSABILĂ!! zică cine ce va vrea să zică!
Păstrez și acum niște cearșafuri, pentru că știi cum arată un desfășurător pe care așezi evaluarea unei lucrări, dincolo de care se află UN OM.
Soarta lui!
Greșeala corectorului schimbă traiectoria vieții unuia sau a mai multor copii- jumătate de punct este, deja, mult prea mult!
Eu vorbesc despre mine , că știu foarte bine ce am făcut, am avut mari emoții în primii ani, când am fost în comisii de evaluare.
SĂ SE ȘTIE- NEREMUNERATE!!!
Totdeauna m-am gândit la marea mea responsabilitate.
O singură dată mi-a fost frică- atunci perechea mea nu corecta, pur și simplu, da note mari, să n-o doară capul.
Să nu aibă contestații.//
Ce probleme au fost acum la testarea pentru admiterea în liceu!!- SUBIECTIVA a devenit, foarte ușor, PREDICATIVĂ, puțin mai lipsea și ajungea ATRIBUTIVĂ.//
Și încă o noutate, nu neapărat pentru tine, ci pentru cineva , care nu respectă LIMBA ROMÂNĂ, dar îi urăște pe toți profesorii, pe care îi găsește a fi stricătorii societății: pe o teză de biologie, parcă așa am auzit, diferența de punctaj a fost foarte mare..
Îți închipui cum s- au petrecut lucrurile- din neatenție ( !!!!) s-a trecut, de pe borderou, pe teză, ceea ce scria mai sus sau mai jos, adică nota altcuiva.//
De ce se întâmplă atâtea? Ar fi mult de povestit.
Răspunsul meu este- indiferent cât de mare sau de mic este salariul, dacă știi meserie și îi ești dedicat, o faci cu tot sufletul.
Dacă nu ai chemare/pregătire/ vocație de profesor, faci cârpeală.
Și să mai știi ceva, Elise, tocmai de asta am revenit asupra comentariului- acum au fost admiși în liceu elevi care au obținut UN PUNCT la testare.
Auzi tu bine!! nota UNU. adică 0( ZERO).
Zicea un director de liceu- îi vom pregăti să poată lua bacalaureatul..
NEBUNIE, IGNORANȚĂ, DORINȚA DE A DISTRUGE TOTAL ȘCOALA???
Știi că a mai fost cândva o asemenea situație- admișii de atunci sunt mulți dintre părinții de astăzi.
Și asta se vede bine în întreaga noastră societate- suntem ceva de mâna a doua.//
Să-ți fie foarte bine acolo, dragă Buni de Nicole!//
tu ce spui?
un dar de la Luli
Etichete:
Australia,
bacalaureat,
barem,
borderou,
diferențe,
evaluare,
FIZICĂ,
limba română,
părinți,
poezie,
profesori,
reevaluare,
responsabilitate,
societate,
ȘTIINȚE,
viitor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

Te pup, Gina :)