nuanțe

  povești  adevărate pentru prieteni

Încet, încet,cred că învăț să mă feresc de provocările materiale.

 Și, cumva, de  răutăți, cât se poate. 

Iubesc verdele ăsta care, cu fiecare răsărit de soare, este tot mai strălucitor! și cântecele fără partituri ale gugustiucilor  jucăuși, și  aburul de  cafea proaspătă!

Și  șansa de a  găsi câte un film  bun pe  Netflix. 

Chiar, dacă ai vreme,vezi ” Picătura”.

Ador florile de peste tot! și le îngrijesc.

 Mă uit, în treacăt, la niște femei tinere, iubitoare de vorbe( ore în șir), în timp ce,la un metru de  banca tocită,săraca, buruienile  înăbușesc trandafirii.

 Încă un pic și vor bate în fereastra  de la parter.

Chiar dacă  nu-mi este simplu, vreau, nu vreau, las deoparte  unele dintre  marile mici  bucurii de până mai ieri: valsul, revederile cu  foștii colegi ( cei mai mulți - câți au rămas- sunt ori comozi, ori nedornici), excursiile.

Renunțările rănesc,strivesc  câte o părticică  frumoasă de suflet, dar, dacă altfel  nu se poate, nu se poate.

Mereu  mi-a plăcut să citesc!

În luna care  tocmai s-a încheiat, patru cărți mi-au limpezit  sufletul și mintea( una  a fost în format electronic).

Cărți total diferite, fiecare m-a îmbogățit în felul ei.

Mă așteaptă încă două nou/ nouțe (  prima dintre ele, în  trei volume).

 În lume, războaiele sunt  tot mai crâncene și mai amenințătoare, în politica  noastră, cu fiecare zi, parcă totul se urâțește, ploile  au făcut  ravagii, stagiunea Filarmonicii se apropie de final.

Calm, lucruri  văzute și altele aninate de suflet se prind în fluxul  lor nestingherit.

din nou, în pădure

 Sufletul este, cred, un amestec  de  lumină și de umbre,  de spaime și de optimism, un fel de fântână căreia nici chiar tu, oricât de mare săpător ai fi, nu prea poți să-i afli izvoarele.

  După  niște zile  grele, chiar grele,  astăzi  am intrat  în pădure. 
 N-o mai văzusem din 11  martie.

 Doamne, cât mi-a lipsit!!!

Am inspirat  cu  toată puterea  aerul ei curat !  verde,  prea verde după ploile din ultimele zile!

 Ce medie veselă între tristețe  ( sau revoltă, sau amărăciune ) și  bucuria clipei că ea, pădurea, rămâne  cel mai fidel prietenul cel mai  fidel.

  În splendoarea ei  de   zână bună!

Dimineață cu plete de soare!

Gaudeamus igitur!

”Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine, 
dă ceasului înţelepciunea ce-o ai”

  Lucian Blaga

În parcul din  jurul Universității , câțiva  arbori și-au deschis ,gingaș, muguri  în buchete  albe și roz.Au  ieșit  de prin cotloane   buburuzele. 

 În grupuri, studenți  de la  Sport, Biologie , Limbi străine merg  agale  spre  câte un seminar.

  În dimineața asta,  cu parfum de  verde  proaspăt, împreună cu o colegă aflată în vizită,noi,  fostele studente  peste care  jumătatea de secol  își zugrăvește   trăiri și  povești ,păstrate într-un   cald colț de suflet,, ne-am întâlnit  cu  emoția  redevenirii .

Astăzi și ieri, ca-ntr-o ramă  mișcătoare!

Am revăzut amfiteatrul  singuratic,  cu  băncile lui  aliniate  ca pentru un curs de literatură comparată,  sala  4, cu amintirea examenului de latină, am ascultat tăcerea coridoarelor,ne-am plimbat  privirile peste  avizierele care, cândva, ne dădeau fiori”  de la cât  se dă bursă în  semestrul ăsta”, ”cine a picat la  Istoria  limbii?”...

Câte o voce temută răsună în gând., 

Alei,  intrări, căminul,  scările  mângâiate de raze piezișe.

  O    mare  felie de  viață, în câteva  zeci de minute!

 O primăvară, ca o  tandră  promisiune!

strălucitori!

Ador ulmii!

Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.

Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.

Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.

Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

în graiul ei, toamna

Verzi clopoței  freamătă în pacea amiezii,

Ici-colo, câte o frunză stingheră desprinsă din ram rătăcește aiurea, 

așteaptă o clipă cât să asculte șoapte și zvonuri, 

se pierde plutind, 

 revine în cerc

 cuminte  se așterne doar ea știe cum și de ce.

Tandre liane îmbrățișează trunchiuri

bătrâne, 

verde și  galben în mișcări unduite, 

susur departe atât de aproape, 

soare și cer,

poteci, vorbe din mers, 

pași pe alei,

lumină, 

ce blândă  lumină!

în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.

 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 

Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  

Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 

De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau

vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

Ca-ntr-un ritual

Îmi place pădurea!

În  splendida-i gamă de ritmuri sonore.

  Cu  tot alaiul ei de vestitori:scufițe

 verzi de mugurași  sfidând răcoarea brumelor târzii, îndrăznețe smocuri de frunze, adiind ștrengărește în  lumina soarelui  de mai, bogăție de verde cât e vara de mare. Verde lucios, chemare  tainică ,șoapte și zvonuri, vâlvătaie de aramă în leneșe apusuri de vară.

 Ador  florile- frunze de toamnă cochetă, spectacol haotic, subtilă melancolie, umbre și pete de soare, parfum imprecis, trepte  de cald și răcoare...

  Și când  iarna se lasă, cernând din înalt alb nesfârșit, pădurea adoarme.Grăbite înserări, răsuflare  cuminte din  sute de piepturi, firave  albăstrui scânteieri printre ramuri plecate.

Îmi place pădurea!

 Aștept să renască- verde, bogată, culoare și forme, suflet de vânt răscolind depărtări !

~Trece așa sfântă și clară..„

Gravă, rece, solitară, își sprijină într-un cot străveziu măreția. 
Doar câteva stele rătăcite, mirate și ele de atâta îndrăzneală, rămân să-i țină de urât . Sfioase, pâlpâie cu stângăcie pe furiș. 
Broboadă cernită pe margini , aruncată peste pletele umede ale nopții tăcute, cerul și-a oprit respirația.
 Bradul din fața ferestrei mele își poartă atent cerceii de conuri. Să nu piardă vreunul. Are motive să fie mândru și noaptea. În lumina slabă, care colorează întunericul , podoaba lui aruncă reflexe întunecate. 
 Vopsiți de o neasemuită mână în verdele cel mai verde, frasinii și mesteacănul își adună, orgolioși, tăcerea între crengi de frunze pline. 
 Două care fără roți, unul mic și altul mare, clipocesc în felinare.
 Obosită de lunga-i plimbare printre vălătuci de iluzii, luna se așază într-un cuib pufos de nori .
 Cască discret pe sub batista cu străluciri de pulbere albă, clipește printre gene lungi de vise și se culcă. 
Credincioase , cele câteva stele rămân să-i vegheze somnul.

in verde!

Astazi, 22 aprilie, este Ziua Mondiala a Pamantului.

motto: ~Cumparati pamant, pentru ca nu se mai fabrica~~
Mark Twain, scriitor(1835/1910)

 As fi putut lenevi, asteptand sa treaca orele pana la pranz, as fi putut duce la capat (citind) romanul inceput saptamana trecuta.
 (sa ma uit la televizor ...
sa ascult povestea vecinei, vadit pusa la cazna, incercand de fiecare data sa insaileze altceva din atatea incalcite semne cate se aduna in zatul unei cafele...)
Am ales sa ma intalnesc cu frenezia zilei, bine limpezita de atatea ploi.

Am nevoie de linistea atator amanute dragi, ma regasesc in mangairea lor! Culori, sunete, forme, senzatii, intr-o gramatica frageda, compunand firesc o poezie a firii. Toate se intrepatrund.

Galbenul rapitei se topeste in verdele  departarii, rad in soare pe  crengi arcuite  efemere petale, vine din adancuri povestea firului de iarba.
O frumusete discreta, calma, linistitoare,  lipsita de pretentia solemnului.

Poem etern!
( in  vreme ce eu, spectatoare fidela, imi iau stropul  de mister impalpabil.)

Popas  pe o nevazuta punte, intre  ceea ce este si ceea ce simt.//

si iar, si iar, mereu la fel, de fiecare data altfel, intr-o
inconfundabila traire! 
Maria Butaciu

focuri de primăvară!

Îngânând prin văi tăria
 sună ramul, sună glia.
 Focuri ard, albastre ruguri.
 Pomii simt dureri de muguri.

 Prinşi de duhul înverzirii 
prin grădini ne-nsufleţim. 
Pe măsura-naltă-a firii
 gândul ni-l dezmărginim. 
 Ce-am uitat aprindem iară. 
Sub veşminte ne ghicim.
 Căutăm în primăvară
 un tărâm ce-l bănuim.

 Căutăm pămîntul unde
 mitic să ne-alcătuim,
 ochi ca oameni să deschidem, 
dar ca pomii să-nflorim.
Lucian Blaga

cât mai valorează o viață?

motto: Omul s-a  născut liber și este  pretutindeni în lanțúri.
 J.J. Rousseau

Inițial, am  comentat o postare a unui domn , care aducea în discuție niște nume de femei celebre, foarte rele, ca ființe.

Totdeauna m-au înfricoșat femeile rele, mult mai mult decât bărbații răi. Nu mă refer, neapărat, la personaje istorice și literare cunoscute, ci la femei simple, ajunse monștri din cine știe ce motive.
După 89, circula o cărticică, scrisă de un procuror, inspirată din acțiunile petrecute prin sălile de judecată.
Diabolice atitudini..//
Îmi stă în minte o întâmplare văzută săptămâna trecută, pe care, oricât am încercat s-o șterg din memorie, nu vrea  să fugă și pace!//
Vorbele îmi treceau pe lângă urechi ca prin vis- doi polițiști puneau întrebări, răspunsurile veneau  repede, probabil că respectivii își notau în carnetele lor.
-Dacă vă mă amintiți ceva, să ne sunați, doamnă.//
N-am putut să pun  geană pe geană  toată noaptea,  asta nu contează, încercam  să-mi imaginez ce se întâmplase, aveam să aflu în drum către casă, când mi-a povestit fiul meu- doamna, o persoană respectabilă,  coafură în culoarea aurului stins,  haină de blană veritabilă, fusese atacată  în Piața Romană, rămăsese fără poșetă și cu  coloana vertebrală ruptă.
Înțelegi cum vine asta?
Ce dureri, ce chinuri?
 Ei bine, le-am auzit în timpul nopții, când nimeni n-a trecut să vadă dacă mai mișcă..
Patul ei era lângă ușă.
Și ușa larg deschisă, deschisă chiar în spatele ei. 

Toată noaptea.
......................................................................
Urma să plec, așteptam ca un leu în cușcă..

Puțin înainte de prânz, cu o trusă de toaletă într-o mână, doamna blondă a reușit cu chiu , cu vai, să se ridice, îi vedeam chipul   încleștat de durere, femeile suportă  mult mai  altfel suferința, asta cred eu, a parcurs cei  trei/patru  metri până la ușa toaletei cu mare, mare greutate, nimeni nu putea s-o ajute, trecuse o infirmieră urâtă, da, sunt femei  care își poartă sufletul lipit pe frunte, a strigat ceva, n-a luat-o nimeni în seamă..
Ușa  grupului sanitar a rămas cam multă vreme închisă,  cele câteva femei suferinde din salon  s-au speriat,  există un buton de alarmă, apare aceeași față verde, așa am văzut-o eu, deschide ușa  dând-o  larg de perete, stă dincolo o clipă, revine.
-Păi da,  uite ce-a făcut, s-a  p...t pe jos, nesimțita..

 Te întreb pe tine, urându-ți  să nu ajungi în viața ta într-un spital- ai idee ce  mai reprezintă viața?

travesti

În lumina  umedă a zilei, vremea își măsoară altfel  cursul. Prea repede a întors foaia!

Până ieri,  raze vesele  mângâiau tandru  frunze,  crengi, ferestre, vise.

Toamna a început cu un fel de tristețe, ca și cum, brusc, cerul a uitat să mai  zâmbească.

  Absent , verdele și-a  pierdut strălucirea, într-un surâs   care doare, suportând fără împotrivire răpăiala prelungă..

Mesteacănul meu își strânge la piept haina ușoară, plesnită  furios   de   nevăzute  bice.

 Așteptam  o toamnă  discretă,  cu  flori de frunze  în plete, cu  parfum de  nuci plesnind în coji  mustoase.

 Un preludiu  al albului  de nea..

Și-a făcut apariția o toamnă țâfnoasă, lipsită  de feminitate, bărbătoasă, agresivă chiar.

Aștept să-și consume artileria în tentative eșuate,  aștept  zile cu  sclipiri de miere arsă,  topite în nopți cuminți, cu lună plină.

 Aștept  o toamnă   duioasă,  maternă,  în misterios  zbor de cocori , mișcătoare puncte pe  seninul  ceresc.

 Îți place toamna?