vremea își toarnă paharul, nu-i pasă de nimic și de nimeni,
troienește oameni și drumuri,
în zvon de frunze necoapte,își ninge asprimea cu zbucium și sfadă,
alungă surâsul de vară buimacă,
nebună se-aruncă încolo și-ncoace,
pocnind în bici de ploi despletite,
cutremure și sărăcie,
spaime și deznădejdi,
sub pleoape curate de copii nedormiți își fac de cap balauri cu solzi oțeliți și cozi în vârtej,
cu averea adunată în ude boccele, bătrâne cernite cad în genunchi prin biserici,
în plin oraș se ridică la cer vâlvătaia,
sub scrâșnet de roți amețite în aburi de vin, cade răpusă frumusețe de fată,
speranțe apuse înainte de a fi prins în iubire întâia rază de soare,
zâmbește amar, printre nouri, nebunaticul Pitiș,
cad nuci și gutui din poala săracă a toamnei pribege,
îndărătnică lumea se privește în oglinda-i de brumă
la masa tăcerii dorm ai noștri, mai-marii...
omule,tu, încotro?
