”Spui că nimeni n-a reușit să te cunoască până acum, fiindcă orice manifestare a ta e înșelătoare. În acest mod, zici tu, reușești să respiri și să-i ții pe oameni la distanță de tine. Spui că ocupația ta principală e să-ți păstrezi ascunzătoarea și chiar reușești, pentru că masca ta e cea mai enigmatică dintre toate. Că deși nu ești nimica, te afli mereu în relații cu cei care cred a fi ceva. Când ești plictisit, îți faci de lucru pe lângă păstorița cu inimă caldă, dar ai grijă să ascunzi sentimentele pe care le-ar avea, în locul tău, păstorul. Înșeli un venerabil părinte al bisericii dându-i un sărut de fraternitate. Etc., etc. nu ești decât un personaj enigmatic, pe fruntea căruia scrie:”sausau„. :Și spui: ”Aceasta e deviza mea. Cele două vorbe nu sunt conjuncții disjunctive, cum spun grămăticii. Ele își aparțin una alteia în mod inseparabil și de aceea trebuie să fie scrise într-un singur cuvânt. Așa devin ele o interjecție pe care o lansez lumii”.
Plouă mocănește, în casă este cald, sunt tot eu, dar nu studenta care l-a citit, mai mult pe fugă, pentru examenul de ”Istoria filozofiei„pe S. Kierkegaard, alături de nu -știu -câți- alți -filozofi, înghesuiți în lista profesorului aceluia cârcotaș, de teama căruia nopțile mele numărau câteva ore.
Cu creionul la îndemână, citesc pe îndelete, ah, ce-mi place starea asta !
Nu pot să nu mă întreb: oare, alta ar fi fost viața mea, dacă atunci aș fi fost mai aproape de mesajul cărții ăsteia?
