Până la Luceafăr și chiar mai sus..
Cineva drag mi-a trimis unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut până acum, despre sentimentul veșniciei în Munțíi Carpațí.
O insulă de lumină, un neam între toate popoarele lumii semănate de Domnul pre pământ , cum spunea odinioară Bălcescu.
Am văzut filmul, m-am gândit la poezia lui Marin Sorescu și mi-am dorit să împart emoția cu tine.
Un ceas- cam atât durează să redescoperi paradisul unui colț mângâiat de grația divină!
Cu capul pe bogățiile noastre de uraniu și aur/
De la holdele din Bărăgan cu spicul greu/
Atârnând sus, în vârful înaltelor lănci/
Pierdute cândva de oastea lui Darius/
Am știut că tot ce ne calcă pământul devine pașnică recoltă./
Astfel atenți la tot și la toate/
Am învățat să fim veșnici”.Astfel, de Marin Sorescu
