Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă sperăm să se șteargă de la sine, precum mai ieri- alaltăieri datoriile unora . N-au toți noroc.
În urmă cu niște ani buni, când luam salariul, totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi , asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate, împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu era ușor deloc, dar trăiau părinții, erau buni gospodari, așa că mâncarea nu era deloc o problemă.
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătire suplimentară.
Bugetul a fost bine rotunjit. Prin muncă foarte serioasă- la școală și acasă.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, restul zilelor, la țară.
Frumos!
Seri lungi, cu prietenii și familia, lectură, săptămânal reușeam să-mi cumpăr o carte, plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme la căminul cultural.
Nu spun de câte ori am văzut l-am văzut pe Morandi , În genunchi mă-ntorc la tine..
Ieri m-am dus să-mi cumpăr abonamentul la filarmonică.
Eram prima, așa că neavând din ce să mi se dea rest, am intrat alături, la Casa cărții. Eu și vânzătoarea. M-am jenat să-i cer să-mi schimbe. M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. .
Am visat cu ochii deschiși, măngâind coperțile lucioase. N-am putut pleca fără două cărți.
Cadou, la inceput de an școlar.
Vânzătoarea, o tânără drăguță și politicoasă, a intrat în vorbă cu mine. Chiar nu știu cum s-a intâmplat. Așa am aflat că are un salariu de 730 de lei, da, 73o de lei, stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță in clasa a doua.
M-am rușinat in sinea mea.
Da, exact așa s-a intâmplat.
M-am simțit vinovată. Eu îmi pot oferi un abonament, o carte..
Trist dar atât de adevărat!
RăspundețiȘtergereAm simţit nevoia să comentez această postare. De-ar fi fost să scriu cu pixul, mi-ar fi îngheţat în mână. Altfel, am înmărmurit în faţa laptopului fără să pot înnoda două cuvinte.
RăspundețiȘtergereM-am trezit visând la o rulotă, două conturi unde să ni se vireze pensiile, eu şi el fugind în lume. Apoi, m-am gândit câte persoane dragi am lăsa acasă, cu 750 lei în mână lunar.
Trist...
terminasem facultatea, m-am întîlnit cu nişte foşti colegi, medici rezidenți de-acum; locuiau încă în cămin, primeau pachet de acasă şi împărțeau o sticlă de suc, pentru că salariul lor de tineri medici nu le permitea mai mult; nu credeam că se poate mai rău de atît; ei bine, m-am înşelat, din păcate ...
RăspundețiȘtergereDarry.ana,
RăspundețiȘtergereBine ai venit!
Mi-ar fi plăcut să ” ne cunoaștem ” într-o toamnă mai darnică.
eu ma simt vinovata fata de colegii mai mai tineri ca nu am rata... asa ca ... nu prea-mi vine cheful sa ma mai plang...
RăspundețiȘtergereLucia,
RăspundețiȘtergereSperăm mereu să fie altfel.Adică mai bine. Nu este suficient.
doctoruătău,
RăspundețiȘtergereAm câteva rude apropiate cu diplomă de medici. Obținută cu muncă serioasă, talent și chemare. Fac cu totul altceva.
Câțiva foști elevi, ajunși medici, după câte un stagiu în alte țări, s-au întors acasă. Sperând.
Acum se gândesc încotro să apuce.
draga mea, din august, eu am şi mai puţin, vreo 650... şi durerea mea cea mai mare e că trebuie să renunţ la ce-mi place cel mai mult pe lumea asta - la cărţi! :-(
RăspundețiȘtergereAm visat cu ochii deschiși, măngâind coperțile lucioase. N-am putut pleca fără două cărți.
RăspundețiȘtergereSetea de lectură rămâne la fel de mare, chiar dacă incultura ne bate la uşă cu mâinile şi cu picioarele...
amintirile(aproape) ne coincid, "vinovăţia" asemenea :(
RăspundețiȘtergereCe trist... Nu stiu daca ar trebui sa simti jena... cel putin nu tu. daca cei care ne conduc ar avea macar 0,0000....1 la suta din bunul simt pe care il ai tu, am fi departe...
RăspundețiȘtergereOf, ce trist... ce naiba sa mai spui intr-o societate asa stramba...
Ela, fata mea dragă!!
RăspundețiȘtergereAm în gând niște vorbe pentru cine știu eu, da, știi cum e, noi vorbim, noi auzim.
Bucură-te de toamna asta aurie!
Lori,
RăspundețiȘtergereNe ” vedem ”atât de rar.. și uite ce lucruri vesele ne spunem.
Îmi pare tare rău..
Cris,
RăspundețiȘtergereCu asta rămânem, cu tot ce adunăm în minte și în suflet.
CELLA,
RăspundețiȘtergerePovestea mea se petrecea prin 70/71.
”Vinovăția” o simt acum.
Cati,
RăspundețiȘtergereDe câteva zile o văd pocită rău.
Mai știi, era un reportaj-”Pădurea Letea”, de Traian Coșovei.
N-am reușit să merg niciodată s-o văd, dar am imaginea copacilor strâmbi în toate părțile- asta este imaginea mea actuală despre societatea în care trăim- o pădure cu mulți, mulți copaci strâmbi.
sti totusi un caz fericit ca iti poti permite sa cumperi carti. Este un obicei care incepe sa tina deja de o viata de lux. Atunci cand imi achizitionez si eu una (si fac sacrificii lunare pentru acest mic lux) incep sa ma consider chiar bogat. Nu ma gandeam ca in timp de pace pot sa consider faptul ca a prinde inca o zi de trait este chiar o adevarata bogatie!
RăspundețiȘtergereUff...când aud aşa poveşti, parcă mi-e jenă de ceea ce am în sacoşă, mi se strânge inima, încât îmi vine să renunţ la cumpărături şi să fug...
RăspundețiȘtergereMark mi-a spus zilele trecute:Asa-i ,mami,ca noi n-o sa fim niciodata bogati.
RăspundețiȘtergereCe raspuns as putea da unui copil de 9 ani care simte acest fapt?Bogatia pentru el inseamna "bani nelimitati",asa cum are in unele jocuri...pentru mine ce ar trebui sa insemne?
mda trist si maregasesc teribil in tanra vanzatoare...dar imi este mila ca ea mai are si o fetita:(
RăspundețiȘtergerecat despre chirie...ma abtin!
Florentin,
RăspundețiȘtergereNe aflăm în secolul XXI.
Unii au ajuns de mai bine de un veac pe lună.
Să fie o minune că, după munca de o viață să-ți poți permite o carte și un spectacol adevărat??
Sebra,
RăspundețiȘtergereSunt zile și zile..
Ieșind din librărie am văzut , parcate, cele mai luxoase mașini.
În același perimetru, viața se trăiește diferit.
Angi,
RăspundețiȘtergereȘtiu că este foarte greu să ai răspunsuri la întrebările copiilor.
Cred că este foarte bine să le spui că doar prin muncă pot avea tot ce-ți doresc.
O muncă susținută.
Dublată de cinste . Eu așa am procedat cu fiii mei. Și n-a fost rău deloc.
Monica,
RăspundețiȘtergereVoi trăiți altfel. Vă este mult mai greu decât generației noastre. Trebuie să existe și bine.
Eu așa cred și sper.
Anonim,
RăspundețiȘtergereȘtii ce nu înțeleg deloc- de ce doar după ce ” acționați” spuneți că ați făcut-o.
N-ar trebui , cumva, să procedați, altfel?
Da, vedeam filmele de foarte multe ori...
RăspundețiȘtergereCred ca standardele noastre si ale italenilor de atunci erau mult mai apropiate.
Ideea d-nei Lucia, de-a trai in rulota, sper sa o aplic; as plasa cateva rulote neinmatriculate, vechi, in 2-3 zone, in curti la cunostinte...
@Daurel,
RăspundețiȘtergereStandarde apropiate, noi, tineri înaripați, speranțe mari, tare frumos...
p.s.nu e rea deloc ideea cu plasarea rulotei fără număr de înmatriculare, printre ulmi și cârciumărese!!!