Obosită, își așază coșul împletit pe iarba încă verde. Simte un junghi sub coaste. Trage a ploaie.
Un vânt
pribeag îi scutură în gene frunze
ofilite . Țiuie în plete bici
ascuțit de crivăț.
Se
răzgândește brusc.

Încalță galoșii vechi, că-s mai ușori,
aruncă din mers o broboadă roșcată pe umerii
juliți, trece în fugă drumul
împânzit de copii și pleacă spre pădure.
Pe sub pleoape de ramuri.
Ca și cum și-ar ține răsuflarea, își încheie nasturii nevăzuți ai bluzei, tresare când o frunză răzleață își plimbă singurătatea în aerul gri- albăstrui .
În inocent freamăt al firii.
De la
fereastra mea, toamna pare cam nehotărâtă.