în limpezimea toamnei

În intimitatea liniștitei amiezi,

pădurea și-a potrivit ceasul

printre transparente draperii vii.

Tăcere parfumată în molatică trecere.

Discrete tonuri croite

de o nevăzută mână de colosal artist!

Oricât ai încerca,nu poți explica legile

după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei tăcut,

lecția separării sublimului de plăcere.

Mister pândind de niciunde!

Ca un surâs în fereastra luminii.

11.11

Anotimpurile nu se rotesc de dragul nimănui,
mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște, 
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Toamna este,
cumva,
partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...

cercei de toamnă!

în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.

 Și tare  bine-mi  mai era!

  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 

 Degete colorate  în miere culeasă!

 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.

Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...

Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

laolaltă, dar nu împreună

Trec adesea pe strada asta, îmi place să-i ascult liniștea, să-i calc pietrele, să trag cu ochiul prin curțile înflorite de toamnă. În clădirea din spatele copacului ăstuia golaș, am dansat de multe ori!

„Turist!„

Aseară, întorcându-mă pe jos, din cealaltă parte a orașului, m-am uitat la copacul, până mai ieri încărcat de frunze și de păsări. Cu degete desperecheate, debarasat, doar el știe cum, de orice pretenții, cată spre cer.

Crescută lângă el, o tufă verde sfidează răcoarea,și-a încolăcit nenumăratele-i tentacule în jurul tulpinii singuratice, sorbindu-i, parcă, toată viața...și mi-am amintit de o carte citită mai greu, „Furie„,Salman Rushdiev.”Drepturile nu sunt niciodată acordate de către cei ce le dețin, sunt luate întotdeauna de către cei lipsiți de ele.„, pagina 210

cărările toamnei

de toamnă....

cineva spune că

dacă nu ai fost niciodată cutremurat până în adâncurile  sufletului  de o floare deschisă, poate că sufletul tău nu va cunoaște niciodată înflorirea..

Hotarul,
de Ana Blandiana

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Sa mă așez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
și reîncepea înainte
De-a ști până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg și acum să găsesc locul unde
Să mă așez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul înceteazaă-nainte
De a-i descoperi hotarul
Și reîncepe-nainte
De-a ști până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat si-nsorit
Rând pe rând.//

infinita bețíe a toamnei

Toamna cu dor,

de Romeo Morari

Miroase înc-a toamna dezmățată
aceste gânduri calde când îți scriu.
Nici tu nu vii, nici nu mă lași să viu...
te mai știu oare, cea adevărată?...

Rememorez, mă zbat între extreme,
Mă tem de vorbe, le rostesc precaut
Și-apoi pornesc din nou ca să te caut...
Da, te aștept iubito, nu te teme.

Miroase înc-a pajiști prin artere,
A fân cosit și-a-nvăluiri de ape...
Miroase-a clipa când erai aproape...
Cât te iubesc!
   Iar restul e tăcere...

andante melancolic

p.s.  de la tine cum se vede toamna?

din decembrie

și până în martie, pentru mulți dintre noi există trei grădini,   grădina de afară, grădina  din  ghivece dinăuntru și grădina ochiului minții. Katherine S. White, jurnalistă americană 1892/1977

În înălțimi, cerul  are ceva dintr-o vară neîncheiată, peste cate care , mereu nemulțumită, toamna și-a așternut zgribulirea.
Zilele, perfect  egale și rectilinii, și-au îmbibat obrajii cu  un fel de stânjeneală, cerșesc alb. Și ploaie, să le spele picoteala.
 Înghesuite buluc, între  exclamații și  întrebări, mereu fără răspuns, nopțile nu reușesc deloc să separe lucrurile.

 Toate se învălmășesc, se confundă, o fi doar părerea mea?
Dacă deschizi ușa, fereastra, radioul, televizorul descoperi aceleași obstacole-  rățăioală, bășcălie, afișe, vorbe goale..

Visul este doar al tău, cum să-l poți topi, cum să-l ademenești într-un buzunar secret?
Peste doar o zi, o să vedem, ca în fiecare an, defilări, coroane,  fanfare.
Ce mult mi-aș dori să nu fie  o simplă escală de câteva zile libere, când, lăsând baltă  postul Crăciunului, mai tot românul va  simți  gustul  fasolei cu ciolan și al vinului fiert cu scorțișoară.
Îmi trec prin minte vorbele cuiva, un jurnalist  român , stabilit peste Ocean, nu-i rețin numele Pentru a te înălța , trebuie  întâi să îngenunchezi..//
Să mă(te) întreb  dacă  nu cumva  articulațiile   sunt mult  prea obosite?

pe ocolite

 Obosită, își așază coșul  împletit pe iarba încă verde. Simte  un junghi  sub  coaste. Trage a ploaie.

Un vânt pribeag îi scutură în  gene frunze ofilite . Țiuie  în plete  bici  ascuțit de crivăț.

Se răzgândește  brusc.

Încalță  galoșii vechi, că-s mai ușori, aruncă din mers o broboadă  roșcată  pe umerii  juliți,  trece în fugă drumul împânzit de copii și  pleacă spre pădure.
Pe sub pleoape de ramuri.
Ca și cum  și-ar ține răsuflarea, își încheie  nasturii nevăzuți ai bluzei, tresare  când o frunză  răzleață își   plimbă  singurătatea în aerul  gri- albăstrui .
 În inocent freamăt al  firii.

De la fereastra mea,  toamna pare  cam nehotărâtă.

fără mânie, fără părtinire

Un bun profesor are această grijă statornică:  îi învață pe  discipoli  să se lipsească de el. A. Gide

Știu că ești mereu în grabă, că , de multe  ori, nici nu prea citești ce scriu unii și alții pe bloguri.

 Promite-mi că nu vei trece în fugă!//

Dacă  ar fi să spun când  am simțit că iubesc toamna cu  tot sufletul, n-aș ști să  răspund.

Poate s-a întâmplat în acel septembrie, când  raze calde își picurau mierea pe caietul meu de caligrafie..linioare și bastonașe refuzau să intre în căsuțele lor cu ferestre egale. 

Poate că s-a întâmplat  în ziua în care domnul  Gheorghe Fulga, profesorul meu de Limba română, m-a învățat  că maculatorul  cu file aspre, alb/gălbiu, care foșneau  frumos,  este la fel de important ca și haina cea mai bună. ( câți știu  astăzi  că maculatorul era caietul de clasă, niciodată confundat  cu caietul  pentru teme?)

Se va fi întâmplat , poate, într-o  după-amiază  dulceagă, cădeau frunzele, adia  vântul printre crengi  de castani, iar eu, îndrăgostita, mă plimbam  cu el- colegul de la B,  fără știrea   pedagogilor!

Iubesc toamnele studenției și toamnele mele  de tânără mămică a unor ochișori somnoroși, târând ghiozdanul doldora de cărți, caiete, gânduri, speranțe.

Iubesc  toate toamnele mele de profesoară, le-am scris pe ia, mereu nouă, țesută cu fluturi de frunze, în dansul, mereu rotund  al vieții.//

  Aseară  am primit  un dar.

Exagerări , va spune cineva, frumos, o să încuviințeze  altcineva, școala  este la pământ, iar profesorii  sunt complet dezinteresați,  o să sublinieze  cârcotașul.

Dar tu ce spui?

ca-ntre prietene

                            Ultima zi de septembrie. 
                           Vara și toamna  fac schimb de  farduri !

                     

    

                                          

câte anotimpuri ( mai)are anul?

după o idee de la Mihai

de la Modart