povești adevărate pentru prieteni
A simți aroma proaspătă de
franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive,
la spitalul „ Grigore Alexandrescu„ din capitală.
Doamnele și domnii în alb se purtau atât de frumos!
Uitasem de spaima înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale
dimineții, după ce noaptea îmi speriasem părinții cu țipetele mele, din cauza
unor dureri despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în
jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc,
peste mulți ani .
Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru
analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a
tatei.
Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea
primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare,
subțire, roz”Nuielușa de alun” și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar
paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin
numele întreg al uneia, Nela Coporan și prenumele ceilalte. Valerica.
Am corespondat ani mulți.
Când, după vreo douăzeci de ani, am cumpărat
”Dacia”, le-am căutat în orașelul lor, Drăgănești- Vlașca, fără succes.
La cei 92 de ani cât numără, mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată descoperi pe chipul
și în starea ei.
Tot cochetă, deși se mișcă mai greu.Nu-i plac culorile sobre, ea este un pastel
cuminte, peste care vremea se ferește, cumva, să-și sape urme adânci.
Atunci avea păr lung, purta costum- taior , ca turnat pe ea, bluză de mătase
moale, pantofi cu tocuri înalte.
Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea când o găsea lângă
patul meu.
Când m-a luat de la spital, m-a dus în cămăruța ei îngustă din ”Piața Romană”,
cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru,vedeam mersul grăbit al trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii.
Cocoțată pe masa cam șubredă, înghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi
geamul de deasupra patului.
Ne vedem cam rar.
Într-o seară, când am mers doar noi două la ”Național” , am rugat-o să plecăm
mai devreme de acasă.
Voiam să revăd fereastra, prin care, cândva, universul meu era inocența clipei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu