pe ocolite

 Obosită, își așază coșul  împletit pe iarba încă verde. Simte  un junghi  sub  coaste. Trage a ploaie.

Un vânt pribeag îi scutură în  gene frunze ofilite . Țiuie  în plete  bici  ascuțit de crivăț.

Se răzgândește  brusc.

Încalță  galoșii vechi, că-s mai ușori, aruncă din mers o broboadă  roșcată  pe umerii  juliți,  trece în fugă drumul împânzit de copii și  pleacă spre pădure.
Pe sub pleoape de ramuri.
Ca și cum  și-ar ține răsuflarea, își încheie  nasturii nevăzuți ai bluzei, tresare  când o frunză  răzleață își   plimbă  singurătatea în aerul  gri- albăstrui .
 În inocent freamăt al  firii.

De la fereastra mea,  toamna pare  cam nehotărâtă.