povești adevărate pentru prieteni
Nu știu ce fel de briză îmi va fi adus în gând imaginea unei foste colege de facultate.
Și un crâmpei greu de imaginat din tumultuoasa ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.
Era cea mai vârstnică dintre noi, 32 de ani.
Cochetă- la fiecare curs din amfiteatru, când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream rujul asortat perfect cu oja,hainele alese cu grijă și coafura perfect îngrijită, diferită de felul în care noi, celelalte studente, ne aranjam părul.
Doamna I- nimeni nu o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea câștiga , cred, destui bani, astfel încât să-și întrețină doi băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.
Colega noastră hotărâse să-și abandoneze locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze că poate mult mai mult.
Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.
Nu lipsea niciodată.
”Istoria limbii” îi dădea bătăi de cap, așa că ea înregistrase pe bandă magnetică toate cursurile, străduindu-se să le memoreze cuvânt cu cuvânt.
Le „recita”, în apartamentul ei trist. Nu știu dacă avea forța unei învingătoare, avea, însă, ceva care nu lăsa ca viața să-i scape printre degete. Nu accepta să nu-și ducă la bun sfârșit gândul de a sări peste un gard pe care viața i-l pusese în cale.
Am întâlnit-o la niște ani buni după licență. Copiii ei deveniseră bărbați, medici amândoi, soțul ajunsese moș.
Doamna își pierduse ceva din eleganța de odinioară.
În liniștea unei cofetării, mi-a povestit ceva ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.
”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.
Într-o zi, ne-am certat.
Nemulțumită din cauza observațiilor mele, soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se lăsase răcoare.Fiul meu uda zarzavaturile, eu smulgeam niște buruieni din straturi.
Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către mine.
Cu toată forța.
Ca și cum m-ar fi lovit din toate părțile.
Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„
Cuvintele mi se împleticeau, nu puteam să leg nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...
În șirag, lacrimile ne curgeau în voie. Și pe fața mea, și din ochii ei obosiți de suferință.
Privesc fotografia noastră alb/ negru.
Ducem cu noi amintiri, reacții, situații de tot felul.
Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu