în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.

 Și tare  bine-mi  mai era!

  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 

 Degete colorate  în miere culeasă!

 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.

Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...

Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

civilizația

 este procesul  de a reduce infinitul la finit.
 Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie  tandru  pe fiecare braț teii, dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.
Verile îi sunt umbroase,

toamnele o răsfață cu   bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa  cred eu, strada cea mai  liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea  către  pădure.

 Case vechi, în  blândețea  culorilor naturii, case noi, în  arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine  modeste, flori, bolți  dese printre care  se lăfăie în soare  struguri ...

 Strada primește  liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul. 
Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.
Cineva  își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

 Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de  îndrăgostiți- 16/17 ani, care  urcau către pădure.
 Niciun gest..

După vreo  câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul  de miere al amiezii, cărțile..

 Ce bine că ne-a ocolit 
ploaia!
Am multe întrebări în minte, una dintre ele  este: există , undeva, o stradă specială pentru tine?

tot comerț se cheamă

Mustață îngrijită, obraz proaspăt ras, pantofi lustruiți.
 Înalt, suplu, nici țăran, nici orășean.

A venit  într-o pauză, cu două carnete de note- unuia dintre nepoți îi eram dirigintă, celuilalt, profesoară. Am schimbat câteva fraze.

 Îl trimisese fiica lui, fostă învățătoare, măritată cu un prosper om de afaceri- casă mare, mulți angajați, deplasări  pe-afară..
Ea  ține cheltuielile, protocolul, prospectează piața, alege clienții.

  Mândru tare de norocul fiicei lui!

Nepoții, de, ca băieții, prea au de toate.  Mai greu cu școala.  Și cu manierele..

Două zile mai târziu, într-o dimineață cețoasă, l-am zărit  în piață.

Peste hainele modeste, un halat verde.
Un nasture descusut,  câteva pete..

 Pe o foaie de ziar, așternută pe masa de piatră,  își rânduia atent marfa- trei bidoane de lapte, niște ouă,  câteva borcănele cu  miere , murături de toamnă..//
 ți se pare cunoscut?