despre viața căprioarei

 Un minut de poezie și un gând.

Am surprins sentimentul omenesc al căprioarei în căutarea apei, într- o zi, în Trivale.

Astăzi , mi- a venit în minte imaginea; seamănă cu țara asta , care își caută drumul.

„Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui,

eu pe altul,

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape,

ca să rămânem atât de departe,

doar un pas ne desparte,

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.„

Octavian Paler,

scriitor, jurnalist, om politic,editorialist.

2 iulie 1926/ 7 mai 2007.

în limpezimea toamnei

În intimitatea liniștitei amiezi,

pădurea și-a potrivit ceasul

printre transparente draperii vii.

Tăcere parfumată în molatică trecere.

Discrete tonuri croite

de o nevăzută mână de colosal artist!

Oricât ai încerca,nu poți explica legile

după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei tăcut,

lecția separării sublimului de plăcere.

Mister pândind de niciunde!

Ca un surâs în fereastra luminii.

pădurea și durerosul ei vals

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu, suntem privilegiați că o avem!

După o iarnă care  a cam fost de împrumut- poate că-și va fi ascuns ea  cojocul pe undeva- copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți sărace deocamdată.
 Ca niște  bătrânei  la sfatul  de amiază.
 Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Au fost și vijelii.

 Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate.

Atâtea lemne cât să încălzească  un sat întreg de bătrâni neajutorați.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.

Au venit și mâini mai puțin curate, au  tăiat, au tot tăiat....bieții arbori! 

 Biata pădure.! 

Ce s-a întâmplat cu castelul ei, când verde, când arămiu?

În drumurile mele, am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.

 Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Vienezilor   nu le place  doar  muzica.

 Ei iubesc  mult pădurea!

casa fără număr

Solzișori mărunți  de pietre albe sclipesc  în bătaia    asfințitului .
Aleea îngustă se oprește brusc, în pragul ușii cu  inserții  ciobite,  în formă de conuri.
Cu mers de felină  leneșă, seara împrăștie , în mănunchi, raze lungi, însângerate. Lacomă, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
Ferestre fără contur scârțâie în tresăriri  neînțelese.
Singură,  într-un timp  , doar al ei,  cioplit de  neștiuți  făurari,  în splendoarea  nopții  de toamnă argintată,   casa își tăinuiește în memorie, sub  pleoape grele  de  neliniște, flacăra  pierdutei identități..
Din când în când, un fior străbate cenușa amintirilor.
Nimeni nu-i cunoaște istoria.
 În mantia ei incertă,  rămâne , mereu,  o  străină.
p.s. dacă vii la plimbare prin  Trivale,   o poți  vedea!

cărările toamnei

răgaz

 

„Ce-i viaţa asta, dacă-n griji scăldat
Nu ai răgaz de stat şi de visat?

..........................................Trecând prin codri n-ai timp să vezi unde

O veveriţă nucile şi-ascunde...”

W.H.Davies, Antologie de poezie engleză

Te  miri că vezi doar niște trunchiuri  de copaci?

Te cred!

N-ai zărit-o, așa-i?

Acum, nici eu nu mai dau de ea,oricât mi-aș concentra mintea  și ochii.

..
Despre o veveriță vorbesc.

A apărut așa, ca din senin, pe o creangă. Într-o clipă, zbrrr! pe alta, pe alt arbore, de acolo țup! pe altul, au ieșit de prin scorburi încă vreo trei, două mari, cu niște cozi cât mătura ta de bucătărie, sau a mea, nu are importanță. 
Am scos aparatul, mi-am pus și ochelarii, drept este că nu am traversat, nu-mi puteam lua ochii de la ghemotoacele alea zburătoare, dar ce crezi că ele se gândeau că ar fi la o ședință foto, zburdau care încotro, așa că, dacă vrei să te distrezi,  imaginează-ți că ai fost în preajmă. 
Sau, dă o fugă în Trivale! Și dacă ai un aparat foto performant, cine știe? faci un film!

Dacă n-ar fi iarna,

poate că am uita cât de strălucitor este albul, cât de fericiți sunt copiii, cât de dulci sunt amintirile!

de toamnă....

atâta verde!

Avea cizme grele. Și bici. Pușca o ținea ascunsă.
Se numea Oarță Gaț.
Era paznicul pădurii boierului. Îl știau toți copiii, fugeau din calea lui.
Nu doar ”desculțul” lui Zaharia Stancu.

Am aflat de el, citind, în vremea copilăriei mele, romanul, care, după ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea, o știe cineva?
Altceva vreau eu să spun, cu gândul la primăvara aceea, când mama îl trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul își umple traista, era foarte fericit. Printre copaci- cizmele uriașe. Întrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//
Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu,a plouat, copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți stufoase, coliere vii, fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Atâta verde!!
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, îndrăznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să încălzească la iarnă un sat întreg de bătrâni neajutorați. Așa mi-a venit în minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze. Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//

zvonuri .....

Sfârșit de octombrie..

de-a valma..

Tocmai  m-am întors din Trivale.
Ador pădurea acestui  decembrie uscat, în vag  fâșâit constant  de frunze rătăcite, răscolit de  raze  cuminți, risipite pe cărări  fără scop, pași la unison...

Am făcut  câteva poze.
Tocmai mă pregăteam să le postez, căutam un titlu potrivit, când, am descoperit, absolut din întâmplare, care a fost postul meu cel mai citit pe ziua de astăzi.
Unul vechi..despre botoșei.
 Botoșei pentru picioare de doamne.
 Botoșei  în culori calde, călduroși, cocheți, pufoși!
Cineva  mă întreabă dacă se pot comanda..

Gata!
De astăzi, adică nu, pentru că este duminică,  de mâine seară, le  invit pe toate doamnele care vor cipici, la șezătoare!
 Șezătoare,  nu ședere!
 Cine se înscrie?

(dacă sunt și domni doritori, lista rămâne deschisă!)
p.s. îți dai seama ce impresie o să faci oferind celor dragi  niște botoșei simpatici, croșetați chiar de  propria-ți mânușiță?

pădurea ..și cerul