blânda tăcere a cărților

 povești pentru prieteni

”Civilizația este procesul de a reduce infinitul la finit.„

Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie tandru pe fiecare braț teii,
dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.

Verile îi sunt umbroase,toamnele o răsfață cu bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa cred eu, strada cea mai liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea către pădure.

Case vechi, în blândețea culorilor naturii, case noi, în arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine modeste, flori, bolți dese printre care se lăfăie în soare struguri ...

Strada primește liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul.

Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.

Cineva își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de îndrăgostiți- 16/17 ani, care urcau către pădure.

Niciun gest..

După vreo câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul de miere al amiezii, cărțile..

o poveste reală

  despre  copii, despre adulți

4 galbeni

Ca și cum ne-am fi înțeles, după ce ne asigurăm că  se poate trece, traversăm strada pe care se înghesuie agresiv bolizii nestruniți. Este oră de vârf. Cu niște luni bune în urmă, aici era un marcaj, l-au spălat ploile și n-a mai fost înnoit, asa că, dacă vrei să ajungi acasă, trebuie să fii cu ochii în patru.

Merge înaintea mea cu vreo doi pași, își dă, totuși, seama că nu este singură. 

Am vrut să păstrez în continuare, distanță între noi, dar ea și-a încetinit pasul, a întors capul și atunci i-am văzut fața plânsă și obosită. Pare încă  tânără, sub 40 de ani. 

 La început, mi-am zis în gând că vorbește singură, n-ar fi prima oară când se întâmplă să aud pe cineva spunându-și câte îi trec prin minte, cu voce tare. 

Curat îmbrăcată, nici orășeancă, nici țărancă, într-o mână duce un fel de geantă-sacoșă, în cealaltă o hârtiuță, un fel de chitanță, femeia vorbește curgător, fără pauze.

-Vin de la liceu - spune fără vreo reținere numele unui colegiu prestigios, secretara mi-a scris aici absențele, zice că o să-l exmatriculeze. 

Aveam 4 galbeni de la mama, 4 mie, 4 sor-mii. Nu m-am ferit de copii, ăla mare este într-a 10-a (- spune numele altui colegiu cunoscut), ăsta mic a intrat cu 8 și 70. Amândoi au fost cuminți  Au învățat bine. 

Stau cu socrii, tac-so e-n Grecia, ne-am împăcat în august, după divorț, pentru ei . Eu -la patron, e bun, chiar azi dimineață mi-a dat înainte de leafă 4 milioane vechi,15 lei abonamentu'meu, 30 ale lor.

 Săptămâna trecută, ala micu n-a mai venit seara. Nici în seara ailaltă. L-am așteptat, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, n-a venit 3 zile. Am anunțat poliția. Socru-mio nu voia, zicea că-l fac de rușine. Tot căutând buletinu' și certificatu' de naștere, m-a tăiat, așa, un fier la inimă, galbenii de la mama nu mai erau la locul lor. 

N-am spus la nimeni nimic, nici ăluia mare, da' socru-mio a prins el ceva. Am alergat într-un suflet la sor-mea, e învățătoare, aici, în oraș, are și ea copii, mai mici, da se pricepe mai bine, știe cum să-i ia.

- L-ați găsit?, îndrăznesc eu s-o întrerup, văzând cum tot caută în geanta-sacoșă o batistă.

- Da, l-a găsit poliția, acasă la un coleg de clasă.  A amanetat galbenii , s-a dus cu ăla la niște jocuri de noroc,  au pierdut toți banii. Nu voia să mai vină acasă, ce să mai zic de școală, nu fusese mai deloc de la începutul anului. Voia sa plece la muncă, undeva, să aibă banii lui. L-am luat cu binișoru', și eu,  și sor-mea .

- Bine ați făcut, completez eu, mai mult pentru mine, nu știu dacă m-a auzit. 

- Socru-mio zicea că-i trebuie o bătaie soră cu moartea, să se învețe minte, am făcut cum am simțit eu, nici nu l-am atins, m-am împrumutat peste tot să scot galbenii de la amanet, acu' sunt la ultimu'.  Parcă nici nu mă mai trage inima, or fi blestemați, cine mai știe de unde i-o fi avut și mama, că nu mai trăiește.

-Veniți de la școală ? intervin, încercând s-o mai liniștesc...  plânge cu sughițuri.

 În simplitatea ei înțeleaptă, femeia vorbește despre acreala secretarei care i-a descris copilul în cele mai sumbre culori, în sinea mea mă întreb când o fi avut timp o funcționară să-l cunoască atât de bine, numărându-i doar absențele, încât să nu-i ierte nimic, în fața unei mame disperate.

- Dar diriginta?, la ea ați fost?

- N-am găsit-o, n-avea ore, am venit și eu când am scăpat, nu pot pleca de la servici când vreau, patronu' e bun, da, de, tot patron rămâne.  

Domnu'director este pâinea lu' Dumnezeu. Îl cunosc, este un om deosebit, o sfătuiesc să revină, să o caute din nou pe dirigintă. Apropie-l pe copil, nu-l brusca, încearcă să-l înțelegi, vorbește mai mult cu el...

 Cine să-i fie aproape?MAMA, doar ea... parcă i se mai luminează obrazul. Sunt numai copii bogați în școala aia, toți vin cu mașini noi, nu e ca la noi la țara, el face naveta, are bani de-un covrig, nu știu ce-o să fac.

Se oprește.Trebuie sa traverseze. Pe partea opusă, deasupra unei ferestre, scrie cu litere aurii AMANET

- Știți  de ce v-am spus dumneavoastră? Pentru că nu mă cunoașteți și nu vă cunosc, dar prea m-a supărat secretara aia cu părul roșu, vâlvoi... ziceți să-l iau cu binișoru'?

Dau din cap, în timp ce femeia  scoate din geanta -sacoșă o hârtie mototolită, să-și recupereze ultima parte din zestrea de la mama ei...

laolaltă, dar nu împreună

Trec adesea pe strada asta, îmi place să-i ascult liniștea, să-i calc pietrele, să trag cu ochiul prin curțile înflorite de toamnă. În clădirea din spatele copacului ăstuia golaș, am dansat de multe ori!

„Turist!„

Aseară, întorcându-mă pe jos, din cealaltă parte a orașului, m-am uitat la copacul, până mai ieri încărcat de frunze și de păsări. Cu degete desperecheate, debarasat, doar el știe cum, de orice pretenții, cată spre cer.

Crescută lângă el, o tufă verde sfidează răcoarea,și-a încolăcit nenumăratele-i tentacule în jurul tulpinii singuratice, sorbindu-i, parcă, toată viața...și mi-am amintit de o carte citită mai greu, „Furie„,Salman Rushdiev.”Drepturile nu sunt niciodată acordate de către cei ce le dețin, sunt luate întotdeauna de către cei lipsiți de ele.„, pagina 210

când sărăcia învață să cânte

Cu ghiocei  la reverul pardesiului ei fistichiu,  primăvara  zburdă prin oraș. A bătut potecile  pădurii, a tras puternic aer în pieptul   încorsetat de  frig, apoi, așa, în mers de căprioară,  taie orașul de-a latul; copii, bătrâni, mașini, pălării și eșarfe, covrigi  cu susan, nelipsiții cerșetori, telefoane sofisticate, tineri în grupuri, reclame, vânzătorul de flori cu strigături de sezon”pentru fata cu cercei/ dau buchetu cu trei lei,  „dacă vrei să-ți meargă bine/ cumpără doar de la mine...„

 Îmi place  zumzetul străzii la jumătate de martie, nici prea zgomotos, nici toropit de zăpușeală.

  Este joi,  merg la concert, mă pierd în micul haos de lucruri mărunte, realitatea  are  o subtilă culoare  de care te poți îndrăgosti  fără să-ți dorești.//  

 Am recunoscut imediat tânguirea  melodioasă, pe care o  știu de  vreo trei ani. M-am apropiat: ei doi, tată și fiu, băiatul  s-a  mai înălțat. Brusc, copilul și-a ridicat brațele, i-am citit  pe față revolta, s-a plecat către geanta- sacoșă, a  pus înăuntru fluierul, voia să plece acasă.

  S-a aplecat și părintele, i-a prins mâna, lumea  trecea nepăsătoare,  ca și cum nu s-a întâmplat nimic, cei doi  și-au reluat  misiunea, sunetele  se revărsau  în  tânguirea lor  știută, câte un trecător milostiv aruncă un ban în cutia  deschisă, un pas mai în față.

 Nu știu să spun ce am  simțit: compasiune, revoltă,  neputință..  voiam să-l zdruncin pe  tată, aș fi  mângâiat obrazul  bătut de vânt al copilului- artist,  am pus o bancnotă  în cutiuța  milei , l-am privit  în ochi pe băiat :
- Astăzi ai fost la școală?
 -Da, a răspuns el speriat...

Ziua își potolea însetarea, pe stradă treceau pași, sunetele  se rostogoleau în vechea , cunoscuta lor succesiune..

 Vineri, pe la ora prânzului, am avut de rezolvat o problemă tot în zona centrală a orașului.
Cei doi erau prezenți. Cântau...

Puțin probabil ca  băiatul despre care aflasem în pauza concertului că învață într-o școală  rurală de pe lângă Curtea de Argeș ( până  acolo sunt  vreo 25 de km ) să se fi dus la școală.
Și dacă ar fi să fie așa,  ce viață duce  acest copil, unul dintre cei  ”mari„ ai familiei care numără  15 suflete?  Lipsește mama, plecată  la muncă  undeva,  în Spania, spune cineva.

Pentru a-i ajuta, Gigi Becali,  din închisoarea lui, printr-un avocat, a realizat un contract cu o brutărie din zonă, care livrează, zilnic, acestei familii  douăzeci de pâini, da, ai auzit  bine, douăzeci de pâini, timp de doi ani.

 Aud că și Marcel Pavel și-a propus  să-l ajute pe copil dacă  va fi admis la Liceul de Arte.
 DACĂ.

Strada fremăta a primăvară, tineri de vârsta cântărețului, purtând tricourile unei firme, joacă  handbal în mers, multe blițuri, cineva îi filmează și pe cei doi .

 Am simțit timpul ca pe o mare durere.

M-am apropiat de un tip , mi s-a părut a fi sponsorul acțiunii:
-Nu credeți  că tatăl, oricât de sărac ar fi, își exploatează copilul, obligându-l să cânte într-un loc  unde copiii de vârsta lui se distrează?

 M-a privit ciudat, a ridicat o sprânceană:

- De, doamnă, fiecare cu norocul lui...
Am simțit neputința  revărsându-se  peste  chipuri și  voci,  primăvara  fugise și ea, iar lumea, lumea mi s-a părut ceva lipsit de  frumusețe, o  adunătură de neînsemnate detalii.

Spune tu ceva, poate ai o soluție.

fiecare om are, undeva

 in lume, o dublura. 
Asa se incheie cartea..despre care vorbeam deunazi.
 Cuvintele   au aparut scrise ca pe o tabla, cand am zarit copilasii din imaginile de mai jos.
 As vrea sa cred ca  ii zareste ~cineva~si le cauta imaginea proprie.
In fiecare zi -lucratoare sau de sarbatoare-  tatal isi aduce fiul in strada. Ma intreb  cand merge copilul la scoala, cand  se joaca,  cum o fi lumea din visele lui..
De o vreme, au statie. Se aude pana in capatul strazii, asa ca lumea vine si  nu ramane indiferenta, mai ales copiii. 
Ieri,  m-am apropiat, se adunasera ceva bani in cutiuta, cineva  a estimat o suma..
 L-am privit pe tata, ii radea figura, copilul era  trist..cum ar putea fi altfel? 
As fi vrut sa-i trag doua palme tatalui  proaspat  frezat..
Ceva mai departe, tot in strada-Strada Mare-  o femeie cu fuste involburate isi asezase micutii  pe  piatra..
Cine le permite acestora parinti sa-si exploateze copiii?
 Tu ce spui?//
p.s. nu-mi ~merg ~diacriticele..

civilizația

 este procesul  de a reduce infinitul la finit.
 Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie  tandru  pe fiecare braț teii, dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.
Verile îi sunt umbroase,

toamnele o răsfață cu   bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa  cred eu, strada cea mai  liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea  către  pădure.

 Case vechi, în  blândețea  culorilor naturii, case noi, în  arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine  modeste, flori, bolți  dese printre care  se lăfăie în soare  struguri ...

 Strada primește  liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul. 
Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.
Cineva  își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

 Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de  îndrăgostiți- 16/17 ani, care  urcau către pădure.
 Niciun gest..

După vreo  câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul  de miere al amiezii, cărțile..

 Ce bine că ne-a ocolit 
ploaia!
Am multe întrebări în minte, una dintre ele  este: există , undeva, o stradă specială pentru tine?

accesele

de milă sunt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este un leșin..vertical. Cazi în  direcția  propriei singurătăți. Emil Cioran//

Rochii ușoare,   cărucioare,  porumbei, pantofi sport,  câte un maidanez blegit, târându-și coada printre pași leneși, parfum de tei,  baloane colorate,  vitrine proaspăt  schimbate,  în  microfoane-Angela Gheorghiu  și Dan Bittman- nu mai  e timp ,  realitatea îi contrazice, în felul ei, lumea  se mișcă alene,  coadă la înghețată, coadă la bere, coadă la covrigi .

  Înfășurată într-o fustă  colorată, peste care petele au fost turnate parcă înadins,  o bătrână grasă, proptită într-un băț noduros,  nu scapă din ochi rândul .

- Să vă cumpăr un covrig cu susan? i se adresează blând  doamna cochetă, care își așteaptă  plăcinta cu mere.

- Nu, cocoană,  se rățoiește  mult prea oacheșa  cerșetoare, bătând nervoasă cu bățul în asfaltul încins, ești surdă? 
nu susan. vreau un ban.

Lumea își  duce mersul ..
Tu ce spui despre  milă, cerșit, înțelegerea aproapelui?
un dar de la Modart

fără binoclu

 Dincolo de fereastră,  holteiul octombrie se alintă rebel, în ștrengăria-i copilărească.

Cu degete lungi de pianist îndrăgostit , plouă din plete șuvoi  copt de chihlimbar crocant,  stropit discret  cu   zahăr ars.

 În mers  de trubadur , risipește printre crengi  fire lungi de roșu fistichiu,   atinge tandru codițele  frunzelor  scăldate în lacrimi reci de brumă. Se face nevăzut. . .

Trezită cu noaptea în cap,  de sub pleoape grele de reverii,  strada alunecă printre oameni și vise. 
Șterge în fugă  năsucuri de copii guralivi, bălăngănind ghiozdane doldora de  povești cu bastonașe, alune și urși.

Faruri grăbite, fete cochete, blugi și berete.

Indiferent, un câine și-a lungit de tot cerceii din urechile   verzi..

 Zadarnic așteaptă covrigi.

Clipește  bleg.

  Îi este egal, dacă lumea se duce sau vine.

 Dimineața, aromată  ca o ceașcă de cafea bună, rămasă pe masa  din balcon,   râde în crâmpeie de cer albastru.  

 Printre nori, se arată o  frunte de soare  cu dinți.

 Sprijinit în cot străveziu,  și-a pus cozoroc dublu. 

Mi-e dragă clipa!

 Aș fi vrut să fiu cu tine!

Obs.  Am însăilat, în mare grabă,   duzina  împrumutată de la psi

p.s.  ce spui?

locuri, nume și-o romanță

Locurile au nume.Unele devin simboluri. Multe rămân amintiri. Altele trăiesc prin ele însele.
Când spun București, mă gândesc la Ceasul Universității. Pentru că de acolo, am văzut , cândva, lumea, altfel de cum este astăzi.
Dacă spun Iași, mă gândesc la Copou și la mănăstirile din nordul Moldovei, văzute într-o vara unică. Revăzute în urmă cu doi ani.
Când spun Brașov, ma gândesc la Balada pentru Adeline. Am cumpărat discul în copertă albastră, într-un splendid apus de soare. Raze lungi curgeau pe acoperișuri. Orașul părea o vâlvătaie.
Dacă spun Cluj, îmi vine în minte o ploaie torențială, care nu are nicio legătură cu textul unui cântec.Vedeam pentru prima oară orașul. Printre fulgere, așa a fost să fie.
Dacă spun Baia Mare, mă gândesc la o clipă și la o ie, pe care n-am reușit s-o cumpăr.
Când spun Craiova, mă năpădesc emoțiile- revăd o vară fierbinte, în care am tocit pentru un examen greu, nu doar din cauza materiei, cât mai ales , de teama unui profesor bătrân și foarte ursuz. Am crezut că mă nasc a doua oară, când mi-a trecut nota în carnet..Și nu pot să nu mă gândesc, cu mai mult decât admirație, la coordonatorul lucrării mele de licență, profesor de estetică.. Păstrez ia și fusta verde cloș, . erau moderne atunci, astăzi , dacă domnișoarele m-ar auzi, ar râde în hohote.
Când spun Curtea de Argeș, văd mănăstirea lui Manole, în toată splendoarea ei și copacul bătrân, din curte, cu aripi deschise în toate părțile.
Titu!
Nu cred că ai auzit de el..pentru mine este locul primelor poeme- o gară micuță, cu bănci obosite de ploi, zăpezi și arșiță, alei de castani, împletindu-și crengile către calea ferată, peste care o pasarelă, bătrână și ea,  își ține brațul suspendat peste vreme.
Peste amintiri.
Dacă spun Pitești, mă gândesc la milioane de clipe, cuprinse în aproape 40 de ani.
Fă-ți timp și dă o fugă în parcul Trivale!
Dar să fie într-o toamnă aurie, când pădurea vorbește în toate culorile firii!
Sau primăvară, când  toate  frunzele prind  glas!
Ascultă romanța! O să-ți placă!
p.s. în orașul tău, străzile vorbesc?