secrete emoții

 Câteodată, răsăritul pare a fi  copie răsturnată

a magicului apus

Soarele își caută locul pe cărări  mereu altele

sau privește nostalgic

urma  răcoroasă a  lunii.

Clipește  des cerul, 

se ascund care pe unde  norii.

Raze  firave, în evantai  blând,

 se adună în cerc de culori.

 Fiecare zi este un alt început.

când culorile îmbracă haină subtilă

45 de ani fără mama.

 Sunt  eu și cu mine, vorbim. Mai mult în gând.

  Era o zi  caldă, veneam de la școală, știu  foarte bine cum eram îmbrăcată, revăd figura consăteanului care mă aștepta  pe banca din fața  blocului, îmi amintesc privirea aceea inocentă cumva, voia să mă ocrotească, voia  să  nu fi fost chiar el  cel care  trebuia să-mi  spună ceva atât de cumplit.

 Trec toamnele, unele  ploioase, altele cuminți, fuge timpul, eu număr mai mulți ani decât   avea mama mea.

Și mă gândesc la  om, la omenie, câtă o mai fi pe lumea asta, că gândul zboară nestingherit.

Vedeam aseară un film despre  cum se făcea școală  într-un orășel din vestul sălbatic  atunci  când „ a fi  învățătoare/ profesoară ” era o încrâncenată , uluitoare aventură, plină de  necazuri, presărată, totuși cu  bucurii de neînchipuit, ce-mi place că am Netflix,  nu  mă mai interesează altceva  de pe micul ecran, două/trei ore pe seară  cu filme frumoase mă rup  de  tot și de toate, pentru câteva clipe  mă vad în cine-știe-ce-colț- de lume, împrumut ceva  din  viața oricărui personaj, mă  bucur, mă înspăimânt,  pierd, câștig.

Chestia este că atunci când  revin în lumea  asta a lui  2020, mă lovesc de mult prea multă  minciună, da, cred că minciuna  este ceva care  intră în cursul  fiecărei clipe.

Îmi zice, într-o zi o  persoană( are varsta unuia dintre fiii  mei)

„ da, vom  colabora sincer, iubesc sinceritatea, o să fie  așa cum aș vrea  să  fie tratați părinții mei.”.

 Nu despre mine este vorba, eu sunt  persoana  care, de voie, de nevoie, trebuie să  dispună  ( cam ăsta este cuvântul) de soarta cuiva.

   Și doamna care se  voia sinceră  mă minte în față, înhață  banii( fără  o hârtie, ceva) „  știți, nu am aici  casă  de marcat , n-a avut  nici în urmă cu două luni,într-o cameră cu x paturi a mai  înghesuit unul, că dacă spitalele sunt pline  din cauză de covid,  bolnavii vârstnici ajung  în cămine conduse de  persoane precum doamnă specializată în sinceritate.

Așa că, stând eu de  vorbă cu mine, întreb

” băi, frate, ce fac, măi, ăștia  care nu se mai satură de bani strânși pe seama suferinței altora?

Chiar nu au  niciun  Dumnezeu?„

 Încercând  să răspund, altă întrebare îmi vine în minte:

Sunt eu defectă  sau lumea asta nu mai are  nicio  busolă?

brățara de aur moștenită

 Ascult cadența învăluită în  stropi  cenușii  a acestui început de octombrie. 

Și mă gândesc  la toamnele mele de profesoară/ dirigintă. ( nu-i înțeleg pe  cei care  spun ”doamna profesor”;;ă nu exagerăm;   cuvântul „profesoară„ denumește   o meserie ca oricare alta. ”Profesor” este un titlu academic.

 Aceasta este părerea  mea)

Spuneam că  zilele  începutului de toamnă  mă duc cu gândul la   obositoarele  luni de ”practică  agricolă”.Erau  zile grele,  ne revoltam  doar pe șoptite, pentru că nu știai  de cine să te ferești. 

Asta s-a aflat  mai târziu.

 Dimineața, indiferent de vreme,  fiecare diriginte și  clasa lui urcau în autobuze  defecte, în  mare marte,doar după ce  se  semnau procese-verbale  de protecția muncii.

Ce aveam noi de lucrat  pe  câmp  se stabilea  ”La partid„, în ședințe  prelungite  dincolo de miezul nopții.  ( asta aflam  de la  soțiile celor  implicați)

Unii dintre  elevii de atunci  au învățat, la  ”locul de muncă”: furtul, cinismul ,  fofileala.

 Existau și profesori care își făceau provizii de struguri, bunăoară, pentru porția de  must  și chiar de  vin.

 Ce  m-a șocat într-o zi  a fost  o discuție cu elev din clasa a V-a.

La sfârșitul zilei de muncă, înainte de urcarea în autobuze, însoțit de  un  reprezentant de la  Consilul  Județan, fiecare diriginte controla  săculețele elevilor săi . Nu apăruseră rucsacurile.

  Copilul despre care povestesc își umpluse  plasa  cu știuleți   bogați.  Vreo douăzeci. Abia  putea  să-i ducă.  Îl învelise, grijuliu, în  bluza de trening.

L-am întrebat  dacă  are acasă păsări .

 Locuia la  bloc,  cum să fi avut  animale de hrănit cu  boabe de porumb?

- De ce  ai luat știuleții?  l-am întrebat.

- Ca să nu merg cu mâna goală acasă, mi-a răspuns el, fără  să fi stat pe  gânduri.

gene de toamnă

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă.   Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

 Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de roșu  arnici , pe sub șalul sm

ălțuit în râuri de floricele...

 Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că  ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi?

 apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, se răzgândește și  sprințară cum este  adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în  castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește  în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe  vârful botinelor obosite și ele, de  atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase,  își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!💓

Îmi place surâsul ei șiret, uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, popas de nori printre  frunze, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.

am fost la vot

”Mai aruncați niște vreascuri 

în soare

Că,

uite, a şi început să pâlpâie

Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani. ”

Marin Sorescu

  De fiecare dată, am votat cu un anume fel de optimism, aș putea zice chiar cu  oarecare  încredere. Și cu  emoție, da, sincer. Se întâmplă așa, pentru că, de o jumătate de secol  de când, cetățenește, aparțin orașului , votul se face în același loc:grădinița  unde  copiii mei  și-au petrecut  câte trei ani.  

Așteptând  să-mi vină rândul-câteva minute  doar- am revăzut  cu o căldură  anume:aleile, locurile de joacă, sălile cu scăunele și jucării, încăperile  altădată  pline de larma  copiilor.Și mi-am amintit cât de greu  ne-a fost să ”prindem”  câte un loc pentru cei doi fii, grădinari în vremea  cealaltă.  Nu știu dacă  o fi altfel  acum.

 Vreau să sper că  este  bine!

Eu am votat pentru civilizație.Astăzi, ca și în celelalte rânduri.

Orașul este frumos,natura a fost generoasă. Trivale, parcul Ștrand,parcul Zăvoi sunt câteva locuri  minunate, doar că privindu-le constați  că lipsesc grija și dragostea pentru arbori,  iarbă și  flori, pentru  sufletul omului  care, la sfârșit de săptămână,  caută liniște și  răgaz.

Joi seară, la întoarcerea de la concertul Filarmonicii, am  ajuns în lumina  teatrului Davila, mai mult pe orbecăite.  De vreo opt luni, zona este împrejmuită  cu  garduri înalte  dincolo de care nu  prea  poți observa că s-ar fi mișcat ceva

.Șantier.

  Trecătorul  este silit să ocolească  spațiul  unde  clipocea  fântâna colorată, și, mai ales, trebuie  să calce cu mare  băgare de seamă,dacă vrea să-i rămână picioarele întregi.

Cine știe cât va dura până când  centrul orașului  va primi  botezul  trecerii civilizate...

Știu  din  experiență că nimic  durabil nu se poate  ridica  ușor. 

Oașul  aparține  oamenilor, civilizația  ei o construiesc.

Citeam undeva  că  dacă vrei să  iei pulsul unei  comunități, trebuie să te uiți în ochii  femeilor  cu care ți se intersectează  drumul.

 Astăzi, nu am văzut  priviri în care  să  mă  fi putut uita,  lumea  privea în jos.

Nici în ochii mei nu  s-a uitat careva.

  Mi-aș dori  să  trăim frumos, să ne privim, să putem zâmbi.  Să răspunzi  salutului  copilului care vine   de la școală, în felul bunicii mele  „sărut ochii„!

Așa, ca o paranteză;în satul copilăriei mele, toată lumea saluta pe toată lumea. Astăzi, aud  cucoane  care, ca  vârstă  mi-ar fi fost eleve, lăudându-se  că nu-și cunosc  vecinii de apartament.

   Nu-i așa  că această indiferență, acest tip de însingurare, care nu poate, nicum, să genereze  empatie,  cumsecădenie, respect  lasă  urme  adânci?

Am fost la  vot!

  Cu  speranță.