forfotesc în solfegii adâncurile

Povești pentru prieteni.

I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!

Vulcanii Noroioși!

Cândva, aici, va fi fost mare.Marea Sarmatică.

Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații . Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și spărturi,fantastic peisaj mișcător.

Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri.

Brusc, ai senzația că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru câteva clipe, privind doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că timpul și-a uitat măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.

Statornică nestatornicie!

Știam că există, voiam să-i văd.

Și s-a întâmplat!

Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli adâncul, fascinație că poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri ține de altă poveste.

Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!

Du-te să-i vezi!

O să-ți amintești de Blaga.

Și de ”Nebănuitele trepte„

„Gândesc la fapte de demult, la arătări

din era prea fierbinte ce se sparse.

De scrumul abătut pieziș din alte zări

sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „

+4

Toate reacţiile:

11

floarea, tainică simfonie!

  Lumea în mijlocul căreia am deschis eu ochii își colora existența, în toate anotimpurile, furând din rotirea zilelor și a nopților o nerostită, blândă grijă pentru flori.

Cât era iarna de lungă, aplecată, ore în șir, către pânza din războiul de țesut, ori torcând caier după caier de lână,
bumbac sau de cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia își făcea timp să îngrijească florile din fereastră; degetele ei asprite de treburi găseau în obidită tandrețe loc pentru garoafe în fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care nu l-am mai simțit vreodată,de atunci, pentru micsandre zvelte, în aceleași tonuri calde.

Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.

Dimineața își
deschidea ochii mângâind florile din fereastră. De cum se ivea colțul ierbii, micul colț de culoare și parfum se muta dincolo de fereastră,într-o grădininiță, cu buchete fragile de zambile roz, albe, albastre!

După o vreme,se iveau de sub frunze timide mărgăritărele, lacrimi duioase în cupe de rouă, se buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele, însoțite de bujori, de candida iasomie.

Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului chema copiii să-i culeagă viorele cu rochițe de cerneală, brebenei în ciorchini dolofani, delicate micșunele cu îngeresc parfum!

Se întâmpla să găsești, dacă aveai noroc, ascuns printre frunze și ierburi, rodul- pământului! Extraordinară plantă!dacă nu i-ai descoperit încă magia, la primăvară, mergi și răscolește pădurea!

Vară și toamnă, zi de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă, mai ademenitoare, chemau ochiul la tihnă, la vis, la mirare.

Am rămas de atunci cu o mare dragoste pentru flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă, într-o carte, aștept și ador clipa dintâi a luminii cernute în pașnice raze.Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!

Floricica asta , pe cât de fragilă, pe atât de cochetă, adoră albul zăpezii de Crăciun, că de aceea se numește, poate, „crăciuniță„. Anul ăsta zăpada și-a redus total rația de Crăciun.

Floarea și-a respectat programul!

Ca un fel de urare!

liniștea primei seri din 2024

Așa să ne fie tot anul!

"Vă doresc vise fără număr și o dorință nebună de a realiza câteva. 

Vă doresc să iubiți ceea ce e de iubit
și să uitați ceea ce e de uitat.

Vă doresc pasiuni, vă doresc tăceri.
Vă doresc cântece de păsărele dimineața și râsete de copii.
Vă doresc să respectați diferențele celorlalți,
fiindcă meritul și valoarea fiecăruia sunt adesea de descoperit.
Vă doresc să rezistați împotmolirii, indiferenței și virtuților negative ale epocii noastre.
Vă doresc de asemenea să nu renuntați niciodată
la căutare,
la aventură,
la viață,
la iubire,
căci viața este o aventură minunată
și la care nicio persoană rezonabilă nu trebuie să renunțe
fără luptă crâncenă.
Vă doresc mai ales să fiți voi înșivă,
mândri de cine sunteți
si fericiți,
căci fericirea ne este adevăratul destin."
Jacques Brel,cântăreț belgian- Urare, 1968.

fericirea? ca un fluture

   Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc  să mă  bucur de  ceea ce-mi creează o stare  care nu are nevoie să fie numită,  găsită  doar în cele mai tainice  firicele  de suflet.

Când  mă regăsesc- eu cu mine- caut  ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că  spălase rufe  până noaptea târziu, asa că  le întindea  pe  culme înainte de a trece la alte treburi.

  Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală. Prin gemulețul  dinspre  curte, al camerei luminate  de flăcările  jucăușe  din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț:. rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală,  găinile ciugulind  prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând  protector grajdul, bucătăria  de  vară, ramurile osoase ale  bătrânului nuc, curtea.

  Ceva cald  mă învăluia.

 Cred  că era  fericirea!

Răsfoiesc paginile  imaginare ale  jurnalului   acelor  ani  și  alfu încă două momente  când, poate, că am atins fericirea. 

  Era   către seară, îmi  pregăteam lecțiile pentru a doua zi,  geometria, nou- apărută  în orar, îmi  dădea mari bătăi de  cap. Văd cu ochii minții  manualul  cu  foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele  cu teorema  înălțimii.  Nimic nu mergea,  brusc, așa, de nu știu  cum și de unde, mintea  mi s-a limpezit, cred  că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat,  am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele  de la acel capitol

  A doua zi, la școală,  am fost cea mai cea!

  Eram fericită!

Dacă este  să caut în sufletul  meu de adolescentă  momentele  de  fericire, ele  țin de sentimente:primele scrisori  de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu,  am descoperit   fericirea  în sentimentul inegalabil matern,  doi fii,la ceva distanță unul de altul, fiecare altfel, primii lor pași, primele  cuvinte stâlcite, serbări,  școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!💗

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Damemarca, am aflat că  danezii  sunt poporul cel mai fericit din Europa. 

 Am încercat să  înțeleg ceva din fericirea lor- era  primăvară ( la  noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând  care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic,  neluând  nicicum în seamă frigul, vântul,  cerul noros.

Am văzut  către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu  câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc.

 Le auzeam răsetele, le priveam fețele  îmbujorate

Cineva din grupul nostru de excursioniști  se întreba  atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă,te spulberă  vântul??„

Deunăzi, a apărut ideea că noi am fi o nație fericită.  Unii,între care și subsemnata, au primit-o ca atare, „hai, că-i bună”!

 Cineva se mândrea că trăiește în mijlocul  unui popor fericit, omenos, educat.

  Citind  cum ajunsese să formuleze  așa ceva,  mi-am zis, pentru și despre  mine:măi fato,  nu prea  mai înțelegi lumea.

 Sau nu o înțelegi deloc...

  Tocmai trecusem prin două experiențe  dure ( din punctul meu de  vedere, uite, o spun pe cea dintâi:cineva, cu bună-țtiință,  spărsese  ghiveciul   cu trandafirul  japonez, așezat pe o latură a  luminatorului comun al  scării. 

Planta încerca  să înveselească, așa cum știa ea,privirile trăitorilor din apartamentele  de pe scara blocului.

Când  am văzut ghiveciul spart, aruncat de la   etajul  III tocmai  jos, în spațiul scării vecine, am avut senzația  unui examen picat. 

A  fost ceva   imposibil  de  a fi înțeles.

După  a doua întâmplare ( s-a petrecut joi seară, înainte de concert, având ca urmare o noapte de nesomn), chiar  m-am speriat.  Și iar am stat de  vorbă cu mine, și iar  mi-am zis că , poate, nu mai pricep eu lumea.

  Ieri dimineață,  într-o instituție, unde  achitam un abonament, îi spun funcționarei numele, ea  caută în calculator,  se uită la mine și-mi zice.

 -  Dumneavoastră  sunteți  doamna   R?

-Da, răspund  cam speriată.

Dar, sunteți  prea tânără în realitate!

  Au zburat toate  necazurile, a răsărit tot soarele în sufletul meu, am râs, am schimbat  cîteva fraze simpatice  cu  tânăra .

eternități de-o clipă...

Pe Pământ și sub Cer

 Unii îi spun ”Scaunul distrus”, Broken Chair, alții îl numesc „Scaunul stricat”.

În septembrie, aflându-mă într-o excursie  foarte interesantă în Elveția, Franța, Italia, l-am  văzut, scrutând parcă lumea,în Piața Palatului  Națiunilor, din Geneva. 
 Cu o înălțime de 12 metri, lucrarea 

aparținând  sculptorului elvețian, Daniel Berset,la construcția căreia, în1997, tâmplarull Louis Genève a folosit 5,5 tone de lemn, este un scaun cu  trei picioare, al patrulea fiind rupt pe  jumătate.
Este simbolul victimelor anti- mină. 
 În tăcerea lui  monumentală, învită  guvernele lumii  să ia aminte...
Pace, în locul războaielor, înțelegere, în locul conflictelor,  speranță, în locul disperării.

Văzându-l, m-am gândit la un vers drag, pe care îl știu din studenție. Este versul  47 din ”Vânătorul  din Alpi„,
  Schiller  zice că  ”pe Pământ și sub Soare este loc pentru toți„. 

 Poemul vorbește despre o căprioară urmărită  de omul- vânător până sus către crestele muntelui.
  Jos- prăpastia, în urmă  el, urmăritorul ucigaș.
 Se aude vocea   duhului munților:
” De ce aduci moarte și jale până aici  la mine?
 Pe Pământ este loc pentru toți„.💖