luni, 29 ianuarie 2024

despre sufletul cărților


 Ianuarie își risipește incertitudinea ultimelor zile.

Mi-a plăcut luna asta, pentru că am citit trei cărți speciale.
Mai întâi” Refugiul timpului„,de
Gheorghi Gospodinov, o carte bulgărească, în format electronic. O carte stranie, mult apreciată de criticii care au și premiat-o.

”Ce se întâmplă cu omul cand îi dispar amintirie”?
Romanul devine o clinică a trecutului, în care sunt tratați suferinzii de Alzheimer, nu oricum, ci prin conectarea lor la întreaga epocă trecută, ștearsă de tăvălugul necruțător al uitării, camerele lor reconstituind integral atmosfera în care personajele căzute în amnezie au trăit vremuri intense.
Încăperile reunesc fidel complexitatea anilor pierduți: străzi, parcuri, mobilă, modă, parfumuri, mâncăruri, nasturi, muzică, servicii, presă.
Un roman paradoxal, aș zice, care, printr-un condei inspirat,” tratează„într-un fel unic uitarea, dușman care cotropește memoria umană, până în cele mai tainice colțișoare.

A doua carte, după care s-a și turnat un film răsplătit cu Oscar,”Nu există țară pentru bătrâni”, de McCarthy, adună în paginile ei niște personaje care nu au nicio șansă de a ajunge la bătrânețe.pentru că războiul, drogurile, violența, crimele, jalea și teroarea distrug tot în Vestul sălbatic.
După o viață crâncenă,dezamăgit și neputincios în a face schimbări în bine, un șerif demisionează.
”M-am gândit ce m-a făcut să-mi doresc să fiu om al legii. O parte din mine a vrut întotdeauna să conducă.Ba chiar a insistat destul de mult. Voiam ca oamenii să asculte ce am de zis. Da mai era o latură din mine care nu voia decât să scoată pe toată lumea la liman.Dacă am încercat să-mi cultiv ceva, latura asta mi-am cultivat-o.
Părerea mea este că că suntem toți prost pregătiți pentru ce va să vină și nu-mi pasă în ce formă vine.
Și indiferent ce vine, eu cre(d) că n-o să aibă destulă putere să ne susțină...”

Cea de-a treia carte, pe care tocmai am terminat-o de citit”,O viață amânată - Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz„ de Dita Kraus, este ceva dincolo de ce ți-ai putea imagina că știi despre cea mai tragică epocă o omenirii, Holocaustul.
”Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt”- sunt cuvintele uneia dintre supraviețuitoare, care a cunoscut, de la 14 ani, teroarea.Terezin, Auschwitz, Birkenau, Bergen-Belsen sunt locuri în care fetița a cunoscut oroarea și dezumanizarea în cele mai cumplite forme.


La Auschwitz, devenită asistentă în blocul 31 destinat copiilor, este numită „bibliotecara„celei mai mici biblioteci din lume.
Ea păstra ascunse 12 cărți( interzise) riscând o mare pedeapsă: un atlas de geografie, un tratat elementar de geometrie, un dicționar de rusă, Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas, un roman de Karel Čapek, altul de HG Wells și Noile căi ale terapiei psihanalitice de Sigmund Freud, aceasta era comoara ei.

Nu-ți povestesc conținutul cărții, pentru că trebuie să simți durerea fiecărei pagini- cartea este scrisă nu doar cu sufletul, este ceea ce supraviețuitoarea spune„ am început să înțeleg ce mi s-a întâmplat atunci.
Am simțit această tocire a emoțiilor timp de mulți ani și nu sunt sigură că mi-am revenit vreodată cu totul„.

duminică, 28 ianuarie 2024

ninge cu duioase aduceri- aminte

 Vezi tu, în copilărie, ne dorim să fugă timpul, să fim mari, să ne bucurăm de libertate!

După ce vremea fuge ca nebuna, ne-am dori să ne întoarcem- fie chiar pentru câteva clipe- la o anume vărstă, care ne-a plăcut mai mult.
Mai apoi, conștientizăm că doar în copilărie
a fost, cu adevărat, paradisul!

Și o vrem înapoi...
Pentru toți cei care se uită cu drag în urmă, un gând bun!😘

un vis într-o ulcică
În mers ușor de fluturi albi, imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul amintirii prind contur frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată în mine. Ceva din fata care trăia acolo a rămas la fel, clar, neatins de uitare.

Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se
însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.

În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat vreo câteva zile: din odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului douăsprezece oale identice, smălțuite, frumos încondeiate în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent fără vreo importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la întorsul oalelor.
Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare mărunt obiect ascuns într-o ulcică smălțuită: oglinda este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc dorit, semnul lui fiind dragostea pentru chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște fire colorate rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este viața cu ale ei drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar spune despre priceperea în zidărie, dar și despre bucuria că-ți vei întemeia curând căminul, o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ este semnul că te vei însoți cu o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că vei avea parte de cineva antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că vei avea parte de o persoană de casă.

Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar în sobă, focul pâlpâia în jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.
Să nu-i fugă norocul.
Undeva, în suflet, ninge cu duioase aduceri- aminte. ❤

sâmbătă, 27 ianuarie 2024

liniște albastră

 Învăluită în tăcere solemnă, pădurea pare cuprinsă de un somn iluzoriu. Cu brațe întinse către niciunde, primește vuietul vântului, plesnetul gerului care și-a pierdut zăpada.

Din când în când, ștrengare raze de soare ating vârfuri ațipite.

Ianuarie fuge viclenește...

luni, 22 ianuarie 2024

cumva, dincolo de timp

În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata  își urma drumul printre lanuri inflorite de porumb.Văcuța rupea  smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred  că aveam vreo doisprezece ani. 

Soarele  trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia  un vânticel atât de  mângâietor.

vineri, 19 ianuarie 2024

printre gânduri


 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.
Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   
Lumea își rotea existență după reguli nescrise.
 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  
Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 
Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..
Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.
 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.
Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.
Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.
Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.
Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  
Se ajutau.
  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .
Să se fi topit iremediabil?
  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?
  Au trecut anii....
Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.
În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 
Și câteva consătence..
În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.
Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.
Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???
ce  mai întrebare......