printre gânduri

 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.

Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   

Lumea își rotea existență după reguli nescrise.

 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  

Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 

Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..

Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.

 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.

Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.

Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.

Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.

Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  

Se ajutau.

  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .

Să se fi topit iremediabil?

  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?

  Au trecut anii....

Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.

În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 

Și câteva consătence..

În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.

Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.

Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???

ce  mai întrebare......

când suntem egali cu zeii

Omul sub vremuri, regele–timp peste și pe lângă noi? Mereu același, de fiecare dată altfel.
Din vorbă în vorbă cu o prietenă-nu voi spune cât de mică este lumea, deși, fizic, ne desparte  Oceanul- am descoperit de ce am devenit eu , într-un fel, colecționară.
 Unii adună tablouri valoroase pentru vremuri tulburi, alții iahturi, castele, arme, bijuterii, blănuri,  brichete, trofee de vânătoare.
 Eu adun șervete și fețe de masă, clopoței, flori și frunze uscate. Păstrez și bilete de intrare de pe unde m-au dus pașii.//
În copilăria mea, săptămânile de dinaintea Paștelui erau dedicate curățeniei și lucrului.
Nu cred să fi fost casă, în care să nu duduie din zori până târziu în noapte războiul de țesut.
Se țesea orice: covoare, macaturi, pături, velințe, preșuri, prosoape, ștergare, pânză de bumbac, de in, de borangic, pentru perdele, lenjerii, cămăși de zi și de noapte, fețe de masă.
 Femeile căutau modele în târguri, la rude, cunoștințe din sat sau din locuri mai depărtate.
Se cunoșteau cele pricepute la năvădit, cusut plăpumi, vopsit firele de lână în culori naturale sau în nuanțe pe care nu prea le-am mai văzut de atunci.
Pentru lenjeriile de pat, ca și pentru fețele de masă și cămășile ce se ofereau din parte miresei la nunți, se croșeta  horbota.
Măicuța avea câteva fețe de masă de-ți era milă să pui mâna pe ele-lucrate în șabace și ajururi, în ploiță de gânduri.
Pânză fină, înălbită  cu leșie, lăsată la geruit în iernile  viscoloase.
Nu le-am pierdut de tot, le păstrez undeva, într-un colț de suflet. Poate că de asta, pe unde mă poartă pașii, caut flecuștețe.
 Ca o prelungire a lumii aceleia curate.
La timpul prezent.
Cum sunt amintirile tale?