Mama este timpul de dincolo de toate

Mama este  sufletul lumii.

Pentru mine,MAMA înseamnă  ”Mărgele  colorate”!

povești adevărate pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește. Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.

Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota şi ia i s-au luat. 

Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii - trei fete și trei băieți - s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. 

De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate in poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari... o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!

A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână şi cu pachetul în cealaltă - cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ...  Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost... 

Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 

Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foaia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.

N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. 

Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. 

Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.

Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit. Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte - taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. 

Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.

Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.

Răsărea luna când au intrat în curtea unde avea să fie peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.

Eu.
Dragostea a venit cu timpul.

 O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea.//

Mama mea era  Ioana.

A venit pe lumea  asta  într-un  septembrie.

5.

poate instinctul sacru

 

Cred că tot ce ni se întâmplă este parte din ”romanul” propriei vieți.

 Totuși, într-un fel se vede în exterior,  altfel este în esență.
Costumul popular m-a fascinat, ca să nu spun chiar că m-a vrăjit, de când aveam vreo trei/ patru ani.
 ”Măicuța”, una dintre cele două bunici dinspre tata, avea în lada ei de zestre o mulțime de
zăbranice, barișuri, tulpane- unul mai frumos decât altul. 
Se gătea duminica, în timp ce eu, cuminte, așteptam să-mi împletească în două cozi părul. 
Apoi plecam amândouă. 
De obicei la câte o rudă dintre ale ei. 


În lada de zestre a mamei, am descoperit, într-o zi, între alte lucruri personale, ilicul de catifea neagră, cusut manual, cu mărgelușe, în multe culori și fir auriu.

Mama îl îmbrăca în ocazii speciale, la nunți, mai ales, seara.
Înaintea balului meu de absolvire a liceului, m-am gândit că pe rochia albă de triple- voal- prima rochie cu adevărat elegantă- ar fi potrivit un buchețel de floricele cusute din mărgele. 
Fără să-i spun mamei, am descusut mare parte din ilicul ei... 
Cu chiu, cu vai,croitoreasa a reușit să coasă  buchețelul. 

Dar ilicul mamei?
Îl păstrez cu sfințenie!
Cu recunoștință, cu dor, cu iubire! 
 Numără  o sută de ani!
Este zestrea mea de suflet.
În catifeaua lui, aflu , când mi-e greu, o părticică  din  sufletul mamei!

taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.

 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 

  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 

După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.

   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.

 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.

  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....

  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.

Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  

Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

cu boabe de rouă

 O conducea la  cămin, era studentă, el-inginer stagiar  la una dintre fabricile din oraș. Se țineau de mână și numărau stelele stinghere în  pripita dimineață de  primăvară. Veneau de la nunta unor prieteni.

  Plutea în aer parfum de aburi și de muguri, călcau ușor, degetele lor își făceau tandre  promisiuni. Nu știau pe atunci că  există în calendarele unora Sfântul Valentin. Ea auzise, la cursul de folclor, că ar fi fost cândva un Dragobete.

Case și  pomi, cerul și boarea dimineții!

 De undeva, dintr-o fereastră, s-a  auzit vocea lui Bogardo.  Cineva își începea ziua cu o melodie nouă, frumoasă, ca de catifea. 

Fără ca  vreunul să-i fi cerut celuilalt, s-au oprit. Ascultau  cuminți, dimineața purta strai alburiu, una câte una, stelele plecau la culcare ...//

 După o vreme, promisiunile s-au șters, cine mai știe  motivul? 

Lumea este mică, s-au văzut întâmplător, o dată la teatru, și încă o dată, undeva, într-un magazin, fiecare cu familia lui, fâstâciți, au uitat să-și spună bună  dimineața.../

Astăzi, m-am întâlnit cu muzica lui Florin Bogardo!

rochie nouă de Paști

   Fire aspre de vânt zboară din pletele  dimineții .
 Dacă magnolia de peste stradă  nu ași-ar legăna petalele gătite în mov lăptos, nici n-ai zice că  este primăvară.
Surprinzător, în parcarea din centrul orașului  nu este îmbulzeala  de ieri și de altădată.

 Se ivește   brusc în  spațiul dintre mașini.
O jachetă albastră, peste pantalonii roșii, cu buzunare adânci.
 Întinde profesional un braț firav, sugerând că am ales bine locul de parcare.
 Când cobor, deschide  spre mine ochii de culoarea castanei coapte și o palmă plăpânda, cu degete subțiri, peste ale căror unghii săpunul a uitat cam de mult  să mai treacă .

Ne privim atent.

Simt o împunsătură, undeva, într-un colt de suflet. 

Burnițează  tăios.

Doi pași mai încolo, pe o bancă, cinci negricioși-între ei și o tânără fumătoare- se prefac nepăsători.
 Femeia ( nu știu ce instinct îmi spune că este chiar mama sufletului cu fular roz) înlătură cu mișcări nervoase  scrumul de țigară care-i cade peste ginșii prea strânși pe picior..

-Mergi la școală? o întreb eu pe  fata cu palma întinsă .

-Eee,  mai rar, sunt într- a patra, am doișpe ani. Știi ceva? nici nu trebuie să mă duc în fiecare săptămână, că se duce bunică-mea, mai dă cu matura, îi cumpără directoarei țigări, aduce apă, strânge hârtiile..

-Nu te rușinezi ca ieși  la cerșit? insist eu.

-Hm!!  de ce să mă rușinez?
 Vreau și eu haine noi de Paști..se tot uită la poșeta mea.

Nu pot să nu-i dau niște bani, mă gândesc cum ar arăta  părul ei  întunecat, împletit în codițe, prinse în panglici  albe.
Mi-o imaginez  îmbrăcată într-o rochiță de catifea roșie.
Cu pantofiori de lac, ca de păpușă.

-Măi fată, tu nu te temi deloc? intră în vorba un domn, care tocmai  vrea să urce într-un  bolid  negru.Vine unu, te înhață, te bagă în portbagaj și pe-aci ți-e drumul, te duce cine știe în ce țară...

-Și ce dacă mă duce? vine prompt răspunsul.Chiar ar fi mai bine!

Oricum, nu toamna asta, toamna ailaltă mă mărit.

S-a întețit vântul.

Lumea trece, vin și pleacă mașini.

Jacheta albastră se mișcă repede, brațul ei stâng dirijează imaginara înghesuială  din parcarea centrală a orașului.
..

Martor tăcut până atunci la întreaga scenă, prietena mea  îmi spune că  tocmai a văzut la știri cum un puștan, ceva mai răsărit decât  proaspăta-mi  cunoștință, strânsese  ieri, cerșind, o sumă deloc neglijabilă.

Nu-i răspund.
 Mă încăpățânez să păstrez în minte rochița de catifea. Și doi ochi vioi, de culoarea castanei coapte.

curatele duminici

Asfințitul își pâlpâie  dogoarea în mănunchiuri de raze piezișe.

Drumul  către casă șerpuiește cuminte ,  străjuit de castani , legănându-și ciorchinii bogați  în  liniștea   sfârșitului de duminică. 

Se lasă , cu storuri albastre, seara.

Ici- colo, pe băncuțele din fața porților,   bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă .

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. 
N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

La radio aud că astăzi a fost ziua familiei..

ps. ți-o amintești pe bunica?