taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.

 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 

  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 

După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.

   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.

 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.

  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....

  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.

Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  

Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

biblioteca de suflet

M-am revăzut cu niște  rude. Discuții, una , alta,  ce mai face x? ce mai știi de Y?

Și iute așa, am ajuns cu vorba la vecinii noștri din copilărie.

Nu le-a venit să creadă câte îmi amintesc  despre ei.

Am răsfoit pe aici . Am găsit povestea. Spusă  cu ceva timp în urmă , cu toată dragostea!

fără ghilimele
Tot mai des, în împrejurări cam nepotrivite, aud cine nu are bătrâni să-și cumpere.
Mi-au venit în minte.
Pentru că erau buni și frumoși. Nu  voiau să aflu că  lumea se împarte în tineri și bătrâni.
Erau ei.
Atât.

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina. Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere.Tușa Vasilina îl purta numai în alb- era singurul pe care îl țin minte îmbrăcat așa. Pânza ,  din care  fuseseră croiți  atât pantalonii, peste care purta o curea neagră, cât și cămașa, era țesută în casă.  Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească și să se facă moale.
Toată ziua , el împletea mături, mici, pentru periat hainele, mari, pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.Se dusese vestea despre meșteșugul  lui , așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet.
 Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau și abia așteptam să le ascult. Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Mos Niculaie era meșter- potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi- în forma de T.  Vara  de aducea câte un coș cu prune mari și gustoase, pere galbene și moi. îngrijea cu mare dragoste  gradina boierească.
Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea  rana cate vreunui cireș bătrân sau rotunjea coroana altuia mai  tânăr.
Eu îl ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara,  îmi da voie să ascult, la radioul lui cu galenă , teatru radiofonic pentru copii. Am ascultat prima oara- mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic Peer Gynt.
Într-o seară, tușa  Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie. Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă . Se auzeau   niște sunete minunate. Am ascultat la gramofonul lor voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povești: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța. 
Își împletea părul în coc. 
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan).
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat în casă, pe pânză de etamină..
Domnu' Ionel purta halat de casa. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?//
cine sunt vecinii tăi, știi?