din borangicul gândurilor bune

povești adevărate pentru prieteni.
Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului „Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo
spaimă, lumea.
N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea. Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani, amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală,m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.
Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.
Și cu el, chemarea tainică a borangicului.
Cu dorul  la anii aceia  încărcați de o  frumusețe greu de  înțeles astăzi, pentru  unii, ii cumpăr mezinei  dintre nepoți rochițe  cu plătcuță  sau prinse în cordon mângâietor.
Se  continuă, în sufletul meu, acel strop  de  tandrețe pentru rochița  ca de bal!

taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.

 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 

  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 

După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.

   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.

 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.

  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....

  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.

Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  

Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

într-o rochie frumoasă,

și o maimuță pare atrăgătoare, spune un  proverb japonez.

 Nu știu care să fi fost ultima oară, când am  citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia  albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau  viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă,  lumea.
N-a fost mic deloc numărul  dimineților  înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat  în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana  gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră  de lângă bucătărie  devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să  primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina  muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

 Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum  nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani-  amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța  nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă  delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu  un fel de vizibilă  tandrețe,   cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă,  fustă creață, prinsă în cordon.
 Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la  Târgul Titului   nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. 

   Și cu el, chemarea tainică  a borangicului.

când suntem egali cu zeii

Omul sub vremuri, regele–timp peste și pe lângă noi? Mereu același, de fiecare dată altfel.
Din vorbă în vorbă cu o prietenă-nu voi spune cât de mică este lumea, deși, fizic, ne desparte  Oceanul- am descoperit de ce am devenit eu , într-un fel, colecționară.
 Unii adună tablouri valoroase pentru vremuri tulburi, alții iahturi, castele, arme, bijuterii, blănuri,  brichete, trofee de vânătoare.
 Eu adun șervete și fețe de masă, clopoței, flori și frunze uscate. Păstrez și bilete de intrare de pe unde m-au dus pașii.//
În copilăria mea, săptămânile de dinaintea Paștelui erau dedicate curățeniei și lucrului.
Nu cred să fi fost casă, în care să nu duduie din zori până târziu în noapte războiul de țesut.
Se țesea orice: covoare, macaturi, pături, velințe, preșuri, prosoape, ștergare, pânză de bumbac, de in, de borangic, pentru perdele, lenjerii, cămăși de zi și de noapte, fețe de masă.
 Femeile căutau modele în târguri, la rude, cunoștințe din sat sau din locuri mai depărtate.
Se cunoșteau cele pricepute la năvădit, cusut plăpumi, vopsit firele de lână în culori naturale sau în nuanțe pe care nu prea le-am mai văzut de atunci.
Pentru lenjeriile de pat, ca și pentru fețele de masă și cămășile ce se ofereau din parte miresei la nunți, se croșeta  horbota.
Măicuța avea câteva fețe de masă de-ți era milă să pui mâna pe ele-lucrate în șabace și ajururi, în ploiță de gânduri.
Pânză fină, înălbită  cu leșie, lăsată la geruit în iernile  viscoloase.
Nu le-am pierdut de tot, le păstrez undeva, într-un colț de suflet. Poate că de asta, pe unde mă poartă pașii, caut flecuștețe.
 Ca o prelungire a lumii aceleia curate.
La timpul prezent.
Cum sunt amintirile tale?